Revolta viilor versus cultul morților

La câteva luni după ce ayatollahul Khomeini a declarat victorioasă revoluția islamică în 1979, de la biroul liderului a plecat un ordin prin care nu mai aveau voie în instituțiile publice ”femeile dezgolite” – adică cele fără hejab – portul islamic. A fost momentul în care femeile iraniene care participaseră la mișcările de stradă, au înțeles că revoluția nu mai era și a lor, au ieșit iar în stradă, dar protestul lor a fost stins repede și violent de noii ”gardieni” ai purității ideologice.

”Revoluția este continuă, evoluează, nu s-a sfârșit în 79” – asta am auzit mereu în Iran de la aproape toți politicienii, mulahi activiști sau persoane din spațiul academic. Doar că fiecare vedea diferit evoluția revoluției și cu siguranță rețeaua care deține acum puterea nu vede protestele recente ca parte din revoluția devenită atunci islamică.

Asta pentru că vreme de peste 40 de ani, moștenitorii ideologici ai lui Khomeini au consolidat contopirea revoluției cu religia si au eliminat toate elementele seculariste sau moderate. Vocile care au ales să își argumenteze demersurile sau apelurile la transformarea republicii islamice punând accent pe elementele democratice inițiale, cele participative și republicane, s-au aprins în anii 90 și s-au stins definitiv după 2009. Ce vor acum protestatarii iranieni este tocmai separarea statului de religie.

Revoluția mumificată

Protestele nu sunt împotriva islamului ci a amestecului religiei în administrarea statului. ”Revoluția islamică e ca un cadavru mumificat”, mi-a spus acum câțiva ani o profesoară iraniană, doctor in relații internaționale. E un cadavru pe care cei vii trebuie să îl adore zilnic. E ceea ce iranienii numesc ”mord-parast”, cultul morții/morților.

E un parastas fără sfârșit în care martirii revoluției islamice și ai războiului cu Irakul privesc încremeniți în portrete naive pe zidurile clădirilor, Khomeini veghează și el sever din picturi murale care le par ridicole multor iranieni, in alte desene și postere lalele și trandafiri roșii au fost transformate în simboluri ale pierderii plânse perpetuu. Cei vii sunt forțați la o permanentă contemplare a morților iar morții le spun viilor cum să trăiască, cum să se îmbrace, cum să gândească, să se sacrifice, să considere bucuria un păcat.

Pentru viață

Protestele din Iran sunt despre o tot mai dificilă conviețuire între viață și moarte, începe să nu mai fie loc pentru compromis. Regimul a ajuns la concluzia că nu poate supraviețui dacă permite, ca în trecut, mici supape. De partea cealaltă, o bună parte din populație nu mai crede că e posibilă o reformare a republicii islamice, mulți vor o nouă revoluție.

Pe măsură ce protestele se prelungesc, iranienii care participă și le întrețin, le compară cu mișcările de dinainte de înființarea republicii islamice. Mulți argumentează, în conversații pe rețelele de socializare, că nu fac decât să recupereze rădăcinile revoluționare de până la confiscarea de către islamiștii lui Khomeini, rădăcini care aaveau ca ținte democrația, pluralismul real, reprezentativitatea, drepturile egale pentru femei, bărbați, minorități, echitatea, economie și politică fără corupție.

Cântecul lui Shervin Hajipour, Baraye – ”pentru/față de/din cauza”, devenit imn al protestelor, cuprinde exact opoziția dintre elementele care dau viață și cele care ucid:
”Pentru dreptul de a dansa în stradă,
Pentru (față de) teama de a săruta în public,
Pentru sora mea, sora ta, surorile noastre,
Pentru a schimba mentalitățile putrezite,
Pentru (față de) sărăcie și neputința de ne întreține familia,
Pentru dorul de o viața normală,
Pentru puștiul care scormonește în gunoaie și pentru visurile lui,
Pentru (față de) această econoie controlată,
Pentru (față de) aerul poluat,
Pentru bulevardul Vali Asr și copacii lui muribunzi,
Pentru Piruz (ghepardul iranian) pe care de dispariție,
Pentru (față de) masacrarea câinilor (mullahii la putere consideră câinii animale ”murdare”),
Pentru (față de) lacrimile eterne,
Pentru momentul visat și irepetabil,
Pentru fețe zâmbitoare,
Pentru studenți și viitor,
Pentru(față de) un așa zis ”paradis” impus cu forța,
Pentru intelectualii din închisori,
Pentru copii afgani oprimați ( în Iran sunt câteva milioane de refugiați afgani fără niciun statut legal și inclusiv copiii sunt nevoiți să muncască la negru),
Pentru ficare dintre aceste motive sau cauze,
Pentru (față de) imnurile propagandistice goale de sens,
Pentru (față de) ruinele clădirilor care cad ca niste castele din cărți de joc (frecvent în Iran se prăbușesc clădiri din cauza corupției în domeniu),
Pentru a simți ce înseamnă pacea,
Pentru lumina de după noaptea lungă,
Pentru (din cauza) medicamentelor antidepresie și antiinsomnie,
Pentru oameni, patrie și prosperitate,
Pentru femei, viață și libertate,
Pentru libertate,
Pentru libertate,
Pentru libertate!

Shervin Hajipour a inclus în listă sloganuri de la protestele actuale și de la cele din trecut fie ele motivate economic, ori pentru libertăți sociale, sau față de poluare și coruptie. Cantecul e de fapt o radiografie și o listă a nemulțumirilor și rănilor istoriei recente, puțin sau deloc băgate în seamnă de opinia publică internațională și presă.

Când au izbucnit în septembrie primele proteste, după uciderea în custodia poliției moravurilor a tinerei Mahsa Jina Amini ( pentru hejab incorect), ca de fiecare dată, comunitatea internațională s-a entuziasmat și iar au apărut verdicte despre o iminentă prăbușire a regimului de la Teheran. Când asta nu s-a întâmplat rapid, preocuparea, cel puțin în presă, s-a estompat.

Revolta viilor

Însă, protestele continuă, uneori sub forme mai puțin spectaculoase și care nu fac titluri de presă. Asta în pofida represiunii puternice, în pofida unei politici de arestări chirurgicale ale liderilor de opinie cu potențial catalizator, în pofida dispariției unor protestarari mai cunoscuți sau a reținerii oricăror figuri publice, artiști, cântăreți, intelectuali, comedieni, activiști care s-ar putea transforma în alternative la actualii politicieni.

Protestele s-au născut natural dar în lipsa unor figuri care să coaguleze o alternativă politică și administrativă și fără sprijinul armatei nu se pot transforma într-o revoluție care să ducă la schimbare radicală de regim. Convulsiile sociale de dinainte de 1979 au început la fel, atât că atunci în Iran existau forțe politice (partidul comunist Tudeh, seculariști de dreapta, socialiști după model francez, marxiști, liberali etc). Toți aceștia, din calcule greșite sau naivitate, s-au aliat cu clericii activiști în frunte cu Khomeini, ca să obțină fie reformarea fie schimbarea monarhiei.

Imediat după victoria revoluției, Khomeini cu ajutorul forțelor paramilitare pe care le înființase, a eliminat toate aceste grupuri și formațiuni. În urmă, a rămas un deșert politic. În anii 90 și începutul anilor 2000 se înfiripaseră câteva alternative politice la ultraconservatorism, dar fiecare, de la pragmatici tip Rafsanjani sau Rouhani la naționaliști religioși tip Ahmadinejad și reformiști liberali, erau agățați într-un fel sau altul de elemente ale ideologiei khomeiniste, selectate în funcție de orientare. Fiecare în parte a dezamăgit de unde și tot mai slaba prezență la urne, cu fiecare ciclu electoral.

Mișcările de stradă din 2009 au speriat atât de tare nucleul regimului, la fel cele care au urmat aproape în fiecare an cu apogeu în 2019, încât clasa politică a fost aproape complet epurată de orice elemente neîncadrate în ultraconservatorism iar republica islamică și revoluția ei ”continuă” au devenit și mai rigide. și mai mumificate.

Protestele de acum încă nu au lideri care să promită politic și de aici vine reticența celor care cunosc istoria recentă iraniană în a crede într-o iminentă cădere a componentei religioase, islamice din republică.

Ba chiar sunt iranieni care se tem că protestele șubrezesc puterea clerului și o întăresc pe cea a unui grup de membri activi, pensionați sau deveniți politicieni din rândul gărzilor revoluționare, care ar putea înlocui actualul regim cu o formulă și mai dură de dictatură militară.

Parastase pentru viață

Numai că, mulți iranieni cred și speră că fiecare zi, fiecare săptămână, fiecare lună în care protestele continuă, fie în stradă, fie cu simple gesturi de refuz a stării de fapt și legii islamice, ca îndepărtarea vălului în public, ca solidaritatea femeilor în chador tinându-se de mână în protest cu cele fără văl, sau ca un cântec anti-regim de pe un acoperis, ori un desen, o caricatura sau ca un deep-fake cu însuși liderul suprem Khamenei protestând față de regim, toate având potențialul de a eroda câte puțin temelia republicii islamice.

Fiecare protestatar ucis, devine martirul unei alte posibile revoluții, de data asta vie, iar fiecare parastas-protest în stradă la fiecare 40 de zile de la moartea fiecarei femei ori copil care mai moare sub loviturile forțelor de ordine, le arată iranienilor loiali regimului, care stau acum departe de proteste, un islam altfel, o religie și tradiții ca surse de alinare nu de opresiune.

((Un articol de Carmen Gavrilă, jurnalist al Radio România Actualități, pentru Umbrela Strategică)