OPINIE: În umbra războiului pe care nu-l vrea nimeni/ Carmen Gavrilă, jurnalist al Radio România Actualități, pentru Umbrela Strategică

“Iranul afirmă contrariul a ceea ce gândeşte şi face contrariul a ceea ce afirmă, ceea ce nu înseamnă neapărat că Iranul face contrariul a ceea ce gândește” spune Therese Delpech în « L’Iran la bombe et la demission des nations ». Cred că este fraza de ținut minte în orice analiză a posibilelor decizii și acțiuni ale regimului de la Teheran, mai ales acum când avem de a face cu tensiuni fără precedent, un val de declarații belicoase, amenințări cu distrugerea și temeri că ar putea izbucni un nou război în deja extrem de complicatul și destabilizatul Orient Mijlociu.

Este vorba despre un război pe care în mod normal nu ar trebui să și-l dorească nimeni, nici la Washington nici la Teheran, însă temerea în regiune și nu numai este că escaladarea la nivel declarativ și a atacurilor indirecte ar putea ajunge până la urmă în punctul fără întoarcere.

Consiliul Național de Securitate a decis, duminică seara, la Teheran, să treacă la a 5-a etapă de suspendare a angajamentelor Iranului în cadrul acordului nuclear semnat în 2015. Anunțul a fost de așa natură formulat încât măsura pare o reacție la eliminarea generalului iranian Qassem Soleimani, de către armata americană săptămâna trecută, într-un atac cu dronă în Irak, unde acesta coordona ca lider al corpului iranian de elită Quds, operațiunile milițiilor irakiene șiite apropiate de regimul de la Teheran.

Dar, intrarea în a 5-a etapă de suspendare a prevederilor acordului era de fapt prevăzută cu mult înainte de uciderea generalului Soleimani, ca reacție la sancțiunile impuse Iranului de Statele Unite și ca manevră de negociere pentru beneficii economice de la statele europene rămase semnatare ale acordului nuclear, după retragerea SUA.

Comunicatul Consiliului Național de Securitate al Iranului arată că de acum înainte, republica islamică nu va mai respecta limitările impuse prin acordul nuclear capacităților și nivelului de îmbogățire a uraniului. Chiar și această ultimă măsură poate fi o manevră ca să forțeze mâna europenilor să ofere soluții economice de ocolire a sancțiunilor americane dar e puțin probabil ca statele europene să găsească acum miraculos ce nu au găsit în ultimul an.

Comunicatul privind etapa 5 este formulat cu grijă în așa fel încât să nu se admită oficial o retragere a Iranului din acordul nuclear, tocmai pentru că acesta este reproșul făcut președintelui Trump dar și ca să lase o portiță deschisă pentru întoarcere, în viitoare negocieri, inclusiv cu SUA. Iranul are o tradiție solidă a negocierii însă acum pare să își fi asumat riscuri mai mari decât de obicei, mizând pe aversiunea europenilor față de orice risc de destabilizare accentuată în Orient și pe convingerea că SUA nu vor un nou război în regiune.

Moartea lui Soleimani mai are însă are un efect secundar deja vizibil pe scena politică iraniană – cel puțin la nivel declarativ, a adus unitate între partidele și facțiunile de toate tipurile de la ultraconservatori la moderați și la reformiști (care oricum au devenit aproape irelevanți în ultimii ani).

Chiar și cei care nu îl agreeau deloc pe Soleimani, s-au raliat la valul de indignare. Nimeni, și în niciun caz președintele conservator dar considerat moderat Hassan Rouhani, nu mai poate acum să vorbească deschis despre eventuale negocieri cu SUA, despre respectarea acordului nuclear, despre relații normale cu Occidentul, fără să se condamne la moarte politică.

Deja ultraconservatorii deveniseră tot mai puternici pe fondul lipsei de rezultate economice vizibile în urma acordului nuclear, acum este aproape sigur că la alegerile parlamentare din februarie vor ajunge să controleze Majles (legislativul iranian) și vom asista la o consolidare a vocilor ultraconservatoare în toate instituțiile republicii islamice. Dacă tensiunea continuă, cel mai probabil, tot un ultraconservator va obține și președinția anul viitor.

Totuși, de remarcat este că din Iran, în ultimele zile, oficiali de toate rangurile au lansat amenințări extrem de dure la adresa SUA, dar care au ocolit orice mențiune clară a unui război convențional.

De exemplu, înlocuitorul generalului Soleimani la conducerea corpului de elită Quds, Esmail Qaani, a declarat « Aveți puțină răbdare și veți vedea cadavre americane peste tot în Orientul Mijlociu ». Declarația este în perfectă concordanță cu misiunea corpului de elită paramilitar Quds – extinderea influenței republicii islamice în tot spațiul islamic prin intermediul unor grupări paramilitare și mișcări locale șiite, chiar sunite sau ale unor minorități etnice.

Aceste grupări pot duce războaie de gherilă și pot destabiliza statele aliate cu SUA. Amenințarea lui Qaani este una reală. Sub conducerea lui Soleimani, forta Quds a crescut semnificativ influența iraniană în regiune.

Regimul de la Teheran a alimentat revolta majorității șiite împotriva conducerii sunite în Bahrein, sprijină rebelii houthi în Yemen, puternica mișcare teroristă Hezbollah în Liban, grupări paramilitare șiite afgane și pakistaneze, este extrem de activ și prezent în Siria de partea regimului Assad, are o influență uriașă în Irak în special prin intermediul Unităților șiite de Mobilizare Populară și finanțează organizațiile teroriste sunite palestiniene Hamas și Jihad Islamic.

În schimb, Iranul nu poate duce pe termen lung un război convențional cu SUA, capacitățile militare sunt incomparabile. E drept că numai lovituri chirurgicale americane de exemplu, în Iran, nu ar fi suficiente și până la urmă tot ar fi nevoie de trupe americane pe teren, ceea ce ar echivala cu un coșmar militar pentru că este vorba despre o țară uriașă de peste 1,6 milioane de km2 și cu o populație de peste 81 de milioane.

Într-un asemenea scenariu, războaie ca cele din Irak sau Afganistan par operațiuni simple. Nu întâmplător oficiali iranieni sugerează că într-o asemenea eventualitate, Iranul ar deveni pentru americani un nou Vietnam.

Pe de altă parte, este o realitate faptul că războiul Iran-Irak din anii 80, când proaspăta republică islamică era complet singură în fața unui Irak susținut de Occident, s-a terminat fără o victorie clară de o parte sau alta, însă Iranul a demonstrat că e capabil să susțină vreme de 8 ani un război în care adversarul era mult mai bine echipat iar regimul republicii islamice s-a consolidat în loc să ajungă la disoluție așa cum intenționaseră Saddam Hussein și aliații lui.

Este de luat în calcul și acum, dacă nu cumva regimul de la Teheran, pe care mai toată comunitatea internațională l-ar vrea prăbușit, fără însă să o spună deschis, cu excepția SUA și Israel, nu ar fi de fapt întărit în plan intern de un război convențional sau de atacuri pe teritoriu iranian.

E important să menționez că de fiecare dată când am discutat un asemenea scenariu cu iranieni obișnuiți, chiar și cei care ar vrea eliminat regimul actual, mi-au spus că nu ar ezita să pună mâna pe armă să își apere țara. E drept însă că în același timp, regimul de la Teheran e conștient că nu ar face față într-un război convențional iar odată blocate resursele pe propriul teritoriu, și-ar pierde capacitatea de a susține rețeaua de grupări și mișcări satelit din regiune. Așadar, republica islamică, nu are de ce să schimbe strategia care a funcționat de la revoluția islamică încoace: lupta prin interpuși.

Operațiunile iraniene tot mai evidente în ultimii ani în regiune, au rămas până la eliminarea lui Soleimani relativ fără un răspuns de proporții din partea SUA. Lichidarea generalului Qassem Soleimani nu a avut ca scop atât stoparea acțiunilor Quds, dealtfel imposibilă doar prin eliminarea comandantului, cât să transmită un mesaj clar și dur după asediul militanților șiiți irakieni controlați de Iran, asupra ambasadei americane la Bagdad, în ultima zi a anului trecut.

Atacul le-a adus aminte americanilor de ocuparea ambasadei SUA la Teheran, în plină revoluție islamică în 1979, și de cei 52 de diplomați americani ținuți ostatici vreme de 444 zile.

Recentul mesaj pe twitter al președintelui Donald Trump, referitor la posibilitatea de a lovi 52 de ținte iraniene, face trimitere tocmai la evenimentul din 79. Eșecul de atunci de a elibera ostaticii americani l-a costat pe președintele Jimmy Carter un al doilea mandat. Și Donald Trump vrea un al doilea mandat.

Mesajul președintelui Trump are un iz biblic de « ochi pentru ochi dinte pentru dinte », un tip de formulare pe care oficialii regimului de la Teheran îl înțeleg foarte bine pentru că ei înșiși îl folosesc în discursul public. Atacul asupra ambasadei americane la Bagdad a arătat că republica islamică a fost gata să își asume manevre tot mai curajoase împotriva americanilor în Orientul Mijlociu iar reacțiile la Teheran după riposta americană prin eliminarea lui Soleimani trădează o doză de surprindere.

În Iran, președintele Donald Trump este în general văzut, inclusiv la nivelul opiniei publice, ca un lider atipic, emoțional și imprevizibil, însă mulți iranieni considerau că președintele american nu acționează pe măsura retoricii sale amenințătoare, exact cum e tradiția și în discursul politic iranian.

De data aceasta însă, eliminarea lui Soleimani i-a luat prin surprindere pe mulți iranieni, lucru vizibil pe rețelele de socializare locale. Și la fel de vizibil în reacții și în discuții cu surse locale este că a crescut numărul iranienilor care se gândesc : și dacă e doar începutul…?

# Carmen Gavrila este jurnalist Radio România, specializat în afaceri europene și externe, cu accent pe Orientul Mijlociu. A urmat Facultatea de Limbi Străine/ Persană-Engleză la Universitatea București. În 2013 a publicat volumul Revolta Orientului, la editura Polirom. În ultimii 16 ani a fost corespondent al Radio Romania în Orientul Mijlociu, în țări ca Iran, Liban, Egipt sau Afganistan.