ImportantOpinii

O bibliotecă împotriva uitării

Foto: coe.mae.ro

( Articol al ambasadorului Ion Jinga, șeful Reprezentanței Permanente a României pe lângă Consiliul Europei, trimis Umbrela Strategică)

Motto: “Istoria cugetă – deși încet, însă sigur și just”. Mihai Eminescu

 În 1623, poetul german Martin Opitz publica la Strasbourg poemul pastoral “Zlatna, oder von der Ruhe des Gemuths” (“Zlatna, sau despre liniștea minții”). Martin Opitz cunoscuse Zlatna în anul 1622 și, impresionat de oamenii locului și de limba română, avea să scrie: “Și, totuși, limba voastră prin timp a străbătut. / E dulce cum e mierea și-mi place s-o ascult! / Prin ce miracol însă și cum a biruit / Aievea limba voastră, pe drept rămân uimit!”… / …Cu nicio armă însă dușmanul n-o să poată / Să vă răpească limba, nădejdea voastră toată.”

Mihai Eminescu spunea că: “Cel mai de căpetenie instrument de cultură al unui popor este limba”. O limbă supraviețuiește dacă este vorbită, scrisă și transmisă din generație în generație. Cărțile, tipăriturile, manuscrisele și scrisorile sunt instrumente esențiale pentru păstrarea limbii (astăzi, putem adăuga internetul, social media, sau inteligența artificială). De aceea, mai mult decât a fi depozitare ale moștenirii culturale, bibliotecile sunt case ale memoriei, continuității, tradiției și creativității. Bibliotecile atrag oamenii, interacționează cu oamenii și servesc oamenilor. Am fost întotdeauna fascinat de lumea cărtilor și cred că pasiunea cititului este cea care dă viață rafturilor unei biblioteci.

O vizită recentă la Freiburg im Bresgau, un orășel german cunoscut pentru arhitectura sa gotică medievală, mi-a confirmat acest sentiment. Pe o stradă liniștită, Uhlandstrasse, la numărul 7, un reper emblematic al culturii române își dezvăluie prezența: Biblioteca Românească din Freiburg. Fondată la 1 mai 1949, la inițiativa unui grup de refugiați români, ca o formă de rezistență prin cultură împotriva încălcării democrației și a drepturilor omului de către regimul comunist instalat la 30 decembrie 1947, este cea mai mare bibliotecă românească din străinătate. Articolul 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU în 1948, stipulează că: “Oricine are dreptul la libertatea de opinie și exprimare”. Articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată de Consiliul Europei în 1950, consacră libertatea de exprimare ca fiind un drept fundamental al omului. 

Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, România era o putere regională, cu elite educate la Londra, Paris și Berlin. Comunismul a schimbat radical viața politică, economică, socială și culturală a țării, iar elitele ante-belice au fost condamnate la dispariție. Numeroși scriitori și oameni de cultură români au luat calea exilului în Europa Occidentală și Statele Unite. Se estimează că, între 1948 și 1989, 12% dintre scriitorii români au părăsit țara – este cea mai mare proporție din întreaga Europă Centrală și de Est. Exilul românesc a publicat peste 2.500 de ziare și reviste, reflectând varianta necenzurată a culturii române, precum și legătura acesteia cu perioada de dinaintea instaurării regimului comunist. 

Directorul Bibliotecii Românești din Freiburg, Dr. Mihai Neagu Basarab, el însuși scriitor, vorbește cu pasiune despre comorile aflate în custodia sa. Librăria a debutat în 1949 cu 36 de volume din literatura română, 14 broșuri, 10 traduceri în limbi străine, două manuscrise și 110 lucrări din literatura universală. Astăzi, ea găzduiește circa 200.000 de volume, zeci de mii de scrisori și aproape un milion de copii ale publicațiilor periodice editate de exilul românesc. A publicat un buletin anual, precum și opere din literatura națională, a colectat cărți, jurnale, ziare românești apărute în străinătate, opere de artă, țesături, costume populare, fotografii, picturi, memorii, broșuri și alte obiecte culturale create de autori români. Fără această bibliotecă, o imensă parte a culturii române ar fi fost greu de găsit, sau chiar pierdută. Se estimează că la Freiburg sunt păstrate în jur de 70% din mărturiile scrise privind istoria exilului românesc.

Aici poate fi vazut manuscrisul original al poemului eminescian “Criticilor mei”, publicat în 1883, oferit de autor Reginei Elisabeta a României și donat bibliotecii de către familia princiară Wied (“…E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, / Înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune. / …Critici voi, cu flori deșerte, care roade n-ați adus, / E ușor a scrie versuri când nimic nu ai de spus.”).

Biblioteca adăpostește, de asemenea, manuscrise și scrisori ale lui Nicolae Iorga (cel mai mare istoric român), Liviu Rebreanu (creatorul romanului românesc modern), George Enescu (cel mai mare compozitor român), Dinu Lipatti (unul dintre cei mai buni pianiști ai secolului 20), precum și ale altor personalități marcante ale culturii românesti: Vasile Alexandri, Cincinat Pavelescu, Ionel Teodoreanu, Elena Vacarescu, Aron Cotruș, Victor Ioan Popa, Ion Pillat, Pamfil Șeicaru. O carte de rugăciuni “Liturghier”, tiparită la Sibiu în 1798 și un costum popular din Mușcel, care a aparținut Reginei Elisabeta, pot fi admirate tot acolo.

Reprezentanți de seamă ai exilului romanesc, cum sunt profesorul Mircea Eliade (Universitatea Chicago; unul dintre cei mai influenți istorici ai religiilor), istoricul și eseistul Neagu Djuvara, profesorul Vlad Constantinesco (Universitatea Strasbourg; unul din fondatorii dreptului Uniunii Europene), istoricul Matei Cazacu (președintele bibliotecii), scriitorii și jurnaliștii Virgil Ierunca și Monica Lovinescu (Radio Europa Libera), au contribuit semnificativ la viața bibliotecii. În anii ’90, profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop, în prezent Președintele Academiei Române, a efectuat cercetare academică  la Biblioteca Românească din Freiburg. 

În lucrarea sa biografică despre Voltaire (“Prietenii lui Voltaire”, publicată în 1906), scriitoarea britanică Evelyn Beatrice Hall afirma: “Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar îți voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune.” Această frază este adesea citată pentru a descrie esența dreptului la libertatea de exprimare. Biblioteca Românească din Freiburg a fost un far al acestei libertăți în vremuri de disperare și cenzură. Ea a contribuit la păstrarea memoriei naționale – cu tragediile, cu represiunea și cu rezistența sa din acei ani, România având una dintre cele mai longevive forme de rezistență armată anti-comunistă din Europa (între 1948 și 1961, “partizanii” controlau arii întinse din Munții Carpați, regiunea mea natală fiind leagănul unei aprige mișcări de rezistență armată, “Haiducii Mușcelului”).

Biblioteca Românească din Freiburg vorbește tinerelor generații despre identitate națională, patriotism, demnitate și creativitate în vremuri de suferință. Pentru a putea continua să facă acest lucru, ea are nevoie de sprijin și de parteneri. În ultimii ani, Ministerul Român de Externe și Guvernul României (prin Departamentul pentru Românii de Pretutindeni) au finanțat lucrări de reparații și renovare a clădirii. În 2024, Universitatea din Strasbourg a propus bibliotecii o cooperare în cadrul proiectului național francez “Dizidența Estului în exil” (“Dissidence de l’Est en exil”). Propuneri de colaborare au fost sugerate și cu EUCOR (“Campusul European” – o alianță a cinci universități din orașe aflate în zona de frontieră dintre Germania, Franța și Elveția, care aduce împreună 17.000 de cercetători, 9.900 de doctoranzi și 120.000 de studenți). Statutul Academiei României din Roma (Accademia di Romania in Roma), o instituție de cercetare aflată sub egida Academiei Române și gestionată de către Ministerul Român de Externe, poate fi, de asemenea, un model de inspirație pentru Biblioteca Românească din Freiburg.

Cărțile păstrează între coperțile lor talent și pasiune. Mesajul subliminal pe care îl primim atunci când navigăm printre rafturile unei biblioteci este acela că simțul scrisului și cititului nu a disparut. Puține sunt artele care pot oferi un acces mai profund la identitatea unei națiuni decât literatura, deoarece puterea culturii scrise transcede frontierele. Istoria este o curgere continuă dinspre ieri spre mâine, iar bibliotecile conservă treecutul și îl fac relevant pentru viitor. Cărțile respiră emoție, comunică cu cei care le citesc și vorbesc minților noastre în același fel în care o fac muzeele și monumentele. Salvând o bibliotecă, salvăm idei și idelauri.

(Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului).