OPINIE: Înapoi în Africa / Carmen Gavrilă, jurnalist al RRA, pentru Umbrela Strategică

Uniunea Europeană vrea să se întoarcă în Africa, însă a ajuns cam târziu într-o cursă în care competitori ca Rusia, SUA, China ori Turcia au un avans considerabil.

Rușinea trecutului colonialist a făcut din Europa în ultimii ani un simplu donator și încă fără mari efecte pozitive. Acum, ca parte a unui rol global mai profund asumat, cel puțin la nivel declarativ, UE spune: suntem și noi aici, inclusiv prin gestul simbolic al președintei Comisiei Europene, Ursula Von Der Leyen care a ales Africa drept prima destinație externă de la preluarea mandatului.

Asta după ce ani de zile, experți din directoratele Comisiei Europene care se ocupau cu ajutoarele pentru dezvoltare spuneau nemulțumiți că pe de o parte finanțările europene ajung uneori în buzunarele cui nu trebuie și nu aduc o diferență semnificativă în viețile oamenilor obișnuiți de pe continent iar pe de altă parte, că UE pompează bani în Africa fără să se simtă vreo creștere de soft power, ochii și respectul africanilor îndreptându-se mereu spre alte mari puteri.

Rusia de exemplu, în ultimii ani, și-a înșurubat influența rapid și pe tăcute în zone controlate multă vreme de fostele puteri coloniale europene prin proiecte de minerit, vânzări de arme sau aeronave.

În ce privește China, expresia ”Chinafrica” (la Chinafrique) patentată de un corespondent local francez, este deja împământenită de peste 20 de ani.

Împrumuturile masive au fost vehiculul care a dus China peste tot în Africa printr-o formulă nu tocmai benefică pentru africani : vă finanțăm proiecte diverse, inclusiv sediul Uniunii Africane, dar noi facem construcțiile respective cu muncitorii noștri. Așadar un model complet diferit de cel occidental european care presupune mână de lucru locală astfel încât să crească nivelul de trai iar oamenii să capete aptitudini care să le ofere o șansă la o slujbă și pe viitor.

China a investit în 4 ani cam 72 de miliarde de dolari în Africa, urmată de Franța cu 34 de miliarde, SUA cu 31, Emiratele Arabe Unitee cu 25 de miliarde si Marea Britanie cu 17 miliarde.

În ce privește SUA, pe lângă o prezență economică, e drept nu la fel mare ca cea chineză, puterea politică și diplomatică este evidentă.

Un recent exemplu este înțelegerea mediată de Washington între Etiopia, Egipt și Sudan. După o lungă perioadă de animozitate între cele trei țări, administrația Trump și mai ales secretarul american al Trezoreriei, Steve Mnuchin, au reușit să le aducă la punctul de semnare pentru așa-numitul ”Mare Baraj Etiopian al Renașterii” (GERD). Este o victorie pentru diplomația americană dar care va face din Etiopia principala sursă de energie electrică din Africa. E drept însă că barajul ar putea pune probleme resurselor de apă din Nil pentru Egipt însă americanii au reușit să includă în înțelegere o serie de prevederi pentru protejarea fermierilor egipteni.

Turcia și-a început ofensiva africană în 1998 iar președintele Recep Tayyp Erdogan se laudă că este liderul străin care face cel mai des vizite în Africa. Atât că incursiunea turcă e însoțită frecvent de declarații agresive la adresa Europei, căreia Erdogan nu ratează nicio ocazie să îi aducă aminte de trecutul colonialist, în mod special Franței.

În combinație cu strategia turcă în Libia (sprijinirea partidelor politice din familia Frăției Musulmane pe care se susține guvernul de la Tripoli și furnizarea de armament și luptători), visurile neo-otomane ale lui Erdogan care presupun o relație cât se poate de bună inclusiv cu dictatori locali ca liderul sudanez Omar al-Bashir, au înfuriat inclusiv țări din jurul Mării Roșii, mai ales după ce dictatorul Bashir i-a promis lui Erdogan ca va închiria Turciei insula Suakin, fost port otoman, unde Ankara ar fi vrut să își facă o bază militară.

De când partidul lui Erdogan a ajuns la putere, Turcia și-a intensificat atenția pentru Africa iar inițial era vorba doar de comerț, investiții și ajutoare umanitare. Atât că în timp s-a adăugat o componentă militară odată cu înființarea bazei militare turce din Somalia în 2017, urmată de controversata discuție despre închirierea insulei sudaneze Suakin și cel mai recent de implicarea, cu decizie parlamentară, în războiul din Libia.

Argumentul lui Erdogan este că Imperiul Otoman nu s-a comportat în Africa precum puterile coloniale europene pentru că nu ar fi țintit resursele zonei. Mai mult, președintele turc s-a arătat foarte interesat, în vizita sa la Alger la începutul anului, de documentarea acțiunilor franceze în Algeria susținând că Parisul a ucis peste 5 milioane de algerieni pe parcursul a 130 de ani.

Presa a comentat atunci că este vorba despre o răzbunare pentru recunoașterea oficială în Franța a genocidului armean comis de Turcia în timpul primului război mondial, mai ales că Erdogan chiar a declarat că ce a făcut Franța în Algeria este genocid. Atât că replica a venit de la presa algeriană care a scris despre documente care pot atesta comportamentul criminal al Imperiului Otoman în Algeria și jefuirea resurselor locale.

În termeni economici, Turcia și-a propus să ajungă la schimburi comerciale cu Africa de 50 de miliarde de dolari, atât că statisticile oficiale turce arată că în 2019 comerțula atins doar 21,5 de miliarde dolari din care 15,8 miliarde exporturi turce si 5,6 importuri din Africa iar investițiile turce pe continent sunt mult mai modeste decât promisiunile președintelui Erdogan, la doar aproximativ două miliarde de dolari. Prin comparație, Franța are în Africa investiții directe de aproximativ 34 de miliarde.

Problema în strategia lui Erdogan în Africa este că e gândită pe baza relațiilor cu diverse formațiuni islamiste iar rețeaua se prăbușește atunci când acele formațiuni pierd puterea cum s-a întâmplat în Sudan. Totuși, Ankara continuă să își bazeze puterea soft pe această formulă, după cum e evident în Libia, prin susținerea guvernului de la Tripoli format pe baza unui partid din rețeaua Frăției Musulmane.

În esență, UE transmite acum Africii un mesaj nou, schimbat.

Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a spus că UE vrea să fie un partener politic nu doar o sursă de ajutoare. Trebuie spus că în ultimii ani miliarde de euro au ajuns în Africa pentru de exemplu întărirea securității locale la granițe, evident o investiție benefică și pentru Europa speriată de migrație mai ales începând cu 2015.

UE consideră acum acest tip de abordare ca fiind învechit și cu evidente conotații neo-coloniale și vrea să facă tranziția spre o relație de comerț între parteneri egali, pornind de la înțelegea faptului că o creștere a bunăstării generale în Africa poate micșora tentația migrației.

Este vorba evident și de o nouă plasare geopolitică în Africa în raport cu influența chineză și americană dar și de promovare a multilateralismului, atât de îndrăgit și de des menționat în discursul public european și în documentele oficiale.

În plus, pare că UE vrea să se proiecteze ca un model pentru Uniunea Africană, mai ales că UA este acum în punctul în care era UE în anii 70 la începutul pieței comune, în condițiile în care clubul african are în desfășurare negocieri epntru comerț liber pe întreg continentul.

Uniunea Africană are și o latură politică incipientă prin implicarea în discuțiile de soluționare a conflictelor din Sahel, Libia și Yemen. Relația la care vrea UE să ajungă cu UA nu este ușor de atins mai ales că unul dintre membri comisiei reprezentanților permanenți la UA, a sintetizat clar și ferm așteptările africanilor, unele care nu e exclus să ajungă la un moment dat în contradicție cu valorile europene – ”vrem lucruri concrete, vrem investiții străini, nu vrem pe cineva care să ne dea lecții despre guvernanță și drepturile omului”.

Rămâne de văzut ce vor alege și cum se vor justifica liderii politici europeni și cei ai instituțiilor europene, atunci când vor fi în fața unor alegeri dificile între valori europene de bază ca drepturile omului, statul de drept și lupta anticorupție și interese econommice și geostrategice în Africa.

În ce privește motoarele celor două blocuri, dacă în UE avem Franța și Germania, în Uniunea Africană influența cea mai mare o au Africa de Sud, Nigeria, Kenia, Egipt și Angola. Ca și în cazul UE, sunt disensiuni în UA legate de povara finanțării pentru proiecte și politici comune.

De exemplu, în cazul Fondului pentru Pace prin care sunt finanțate forțele africane de menținere a păcii, cea mai mare parte din cele 400 de milioane de dolari vine de la Egipt, Algeria și Maroc, țări nemulțumite că restul nu contribuie mai mult – cam la fel ca discuțiile despre viitorul buget al UE dintre statele membre net contributoare și cele net beneficiare.

Viitoarea relație comercială între cele două continente va ține cont de Acordul privind ”Zona de Comerț Liber Africa Continentală” care a intrat în vigoare anul trecut în luna mai și la care participă 24 de țări africane. Semnatarii și-au propus să se inspire din regulile și procedurile Organizației Mondiale a Comerțului si urmează să înceapă efectiv să facă comerț liber, în baza acordului, din iulie anul acesta.

Înființarea zonei africane de comerț liber ajută evident și afacerile europene în regiune. Însă, UE ține să impună în comerțul cu Africa standarde mai ridicate pentru produsele locale care ajung în Europa și investește sume importante pentru asta, dar nu este clar cât de mult succes va avea dat fiind că ceilalți competitori ca SUA sau China nu țin la standarde foarte ridicate și în plus, preferă acorduri comerciale bilaterale cu țări africane, mai degrabă decât să incurajeze, cum face UE, zona de comerț liber.

Un alt domeniu in care UE este gata să intre în directă competiție cu China, în Africa, este infrastructura de transport și vrea să și traseze instrumentele și mecanisme care să fie gata pentru summitul Uniunea Europeană-Uniunea Africană din toamnă. În esență asta ar însemna întărirea actualelor mecanisme de finanțare pentru Africa în așa fel încât UE să poată sprijini financiar proiecte de drumuri și căi ferate.

Dincolo de declarații, cert este că în relația dintre UE și UA contactele se intensifică. De exemplu, pe 27 februarie comisarii europeni se vor întâlni cu colegii lor africani la Addis Abeba în Etiopia apoi în mai este programată o reuniune ministerială UE-UA în Ruanda cu scopul de a pregăti agenda summitului liderilor europeni și africani din luna octombrie anul acesta la Bruxelles.