Odiseea Tezaurului României luat la Moscova

((Un articol al ambasadorului Ion Jinga, șeful Reprezentanţei permanente a României pe lângă Consiliul Europei, trimis Umbrela Strategică)

Povestea începe în august 1916, când Franța și Marea Britanie au cerut insistent României să intre în Primul Război Mondial pentru a reduce uriașa presiune germană pe frontul de Vest. La 17 august, România a semnat un tratat cu Puterile Antantei, în baza căruia Franța și Marea Britanie se angajau să lanseze o ofensivă în Grecia, iar Rusia să trimită trei divizii la Dunăre pentru a asigura spatele frontului împotriva unui atac bulgar. Cu acel prilej, ambasadorul rus la București a propus ca aurul românesc să fie transferat la Moscova, cu argumentul că acolo ar fi mai bine protejat, însă primul ministru Ion Brătianu a respins ideea, “considerând momentul inoportun pentru o astfel de măsură”.

Respectându-și angajamentul, România a intrat în război, iar armata română a trecut Carpații în Transilvania, unde soldații săi au fost primiți ca eliberatori. Dar Aliații nu au lansat ofensiva promisă în Grecia, iar ajutorul militar rus a fost inexistent. Înaltul Comandament german a stopat toate celelalte operațiuni militare, transferând forțe masive pe frontul românesc, în timp ce la sud de Dunăre armatele bulgară și turcă și-au unit forțele cu cele germane. Cu țara atacată simultan din trei părți, guvernul român a fost nevoit să se retragă la Iași, în Moldova.

În Iași, ambasadorul Rusiei, generalul Mossolov, a cerut din nou trimiterea aurului la Moscova. Istoricul Ilie Schipor a descoperit în arhivele ruse însemnările personale ale lui Mossolov, care arată că misiunea acestuia era “să ia toate măsurile necesare pentru transferul aurului românesc în Rusia“, cu scopul secret “de a pune mâna pe aur ca o garanție impotriva unei eventuale capitulări a României“. Primul ministru Brătianu “a considerat că transferul aurului era prematur la acel moment”, însă generalul Mossolov a insistat: “Trimiterea aurului românesc în Rusia este menită să întărească alianța dintre țările noastre și să simplifice considerabil sosirea sprijinului militar rus.“ (Ilie Schipor, “Destinul Tezaurului Românesc – Argumente din arhivele ruse”, Editura Oscar Print, 2021).

Guvernul României a explorat posibilitatea trimiterii Tezaurului în Marea Britanie sau în Statele Unite însă, deoarece Puterile Centrale controlau principalele rute terestre și maritime, s-a renunțat la această soluție. Transferul aurului în Rusia a fost, într-un final, acceptat, iar la 14 decembrie 1916 ambasadorul rus, ministrul român de Finanțe și reprezentanți ai Băncii Naționale a României au semnat un protocol care stipula că „Din ziua în care a fost încredințat Guvernului Imperial Rus și încărcat în vagoane, Tezaurul se află sub garanția Guvernului Imperial Rus în ceea ce privește siguranța transportului, depozitarea și returnarea acestuia către România.”

Două zile mai târziu, un tren cu 17 vagoane conținând 1738 lăzi pline cu aur ce aparținea Băncii Naționale a României (1735 lăzi cu monede de aur și trei lăzi cu lingouri din aur pur), plus alte două lăzi cu bijuteriile Familiei Regale, au plecat de la Iași spre Moscova. Trenul a sosit la Moscova la 20 decembrie 1916, unde Tezaurul a fost depozitat în Sala Armelor din Kremlin. După verificarea conținutului lăzilor și inventarierea acestuia, la 16 februarie 1917 un nou protocol a fost semnat la Moscova de către delegații Ministerului Rus de Finanțe, Băncii de Stat a Rusiei, Băncii Naționale a României și consulul român la Moscova, confirmând că “Toate valorile verificate, inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, calitativ și valoric, în deplină concordanță cu datele furnizate de Banca Națională a României”. 

În vara anului 1917, Guvernul României anticipa o ofensivă militară a Puterilor Centrale. Într-un context atât de tensionat, în iulie 1917 ambasadorul Rusiei i-a scris ministrului român de Finanțe că “Guvernul rus i-a acordat depline puteri pentru a semna protocoalele de evacuare în Rusia a valorilor mobiliare aparținând Băncii Naționale și altor instituții publice din România.” La 27 iulie 1917, un alt protocol a fost semnat între România și Rusia, iar în aceeași zi un al doilea tren, format din 27 vagoane, a plecat spre Moscova, transportând restul rezervei de aur a Băncii Naționale a României, valori aparținând Academiei Române, Casei de Economii și Consemnațiuni, Arhivelor Naționale, muzeelor naționale, siturilor aflate în patrimoniul național, instituțiilor religioase, ministerelor și unor companii private.

Transportul a ajuns la Moscova la 3 august și a fost depozitat în aceeași sală a Armelor din Kremlin. La 5 august 1917, un nou protocol a fost semnat la Moscova, menționând că “returnarea întregului Tezaur al României este garantată de Guvernul Rusiei”. Se întâmpla chiar în zilele când armata română spărgea frontul austro-ungar în bătălia de la Mărăști și respingea apoi ofensivele germană și austro-ungară la Mărășești și Oituz, determinând ziarul britanic The Times să descrie situația de pe frontul românesc drept „singura rază de lumină în Est”…

Dar în februarie 1917 în Rusia se instalase haosul. La 15 martie țarul Nicolae II a abdicat, iar în octombrie bolșevicii au preluat puterea. La 13 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului a rupt relațiile diplomatice cu Bucureștiul și a confiscat în mod arbitrar Tezaurul României refugiat la Moscova. Decizia, semnată de V. I. Lenin, menționa negru pe alb intangibilitatea Tezaurului, păstrarea acestuia și obligația de restituire către proprietarul de drept: „Obiectele de valoare ale Guvernului României trebuie păstrate cu cea mai mare grijă, astfel încât să poată fi returnate în siguranță poporului român atunci când contra-revoluția română va fi răsturnată”.

Consului Franței la Moscova, Eirick Labonne, a primit misiunea de a acționa ca reprezentant al intereselor României în Rusia și de „a-i aborda pe Comisarii Poporului pentru a semnala că Tezaurul se află sub garanția Puterilor Antantei”. La 1 martie 1918 autoritățile bolșevice i-au comunicat lui Labonne că „Prin decizia Comisarilor Poporului de la Petrograd, valorile aparținând Guvernului României au fost pur și simplu confiscate în virtutea stării de război”. Decizia era, însă, deopotrivă ilegală și fundamentată pe o minciună deoarece, conform dreptului internațional, „Starea de război nu conferă agresorului niciun drept asupra bunurilor celui atacat. În același timp, în 1917-1918 România și Rusia erau, formal, aliați în coaliția Puterilor Antantei, iar în ianuarie 1918 nu exista nicio stare de război între România și Rusia” (Viorica Moisiuc, „Tezaurul României – păstrat de „aliatul” rus; noi date și mărturii din arhivele Federației Ruse”, Editura Fundației România de Mâine, 2022).

În perioada 1919 – 1924 au avut loc, fără succes, mai multe runde de negocieri româno-sovietice privind Tezaurul. Stabilirea, în 1934, a relațiilor diplomatice dintre România și URSS a fost urmată de o primă restituire parțială în iunie 1935, când URSS a returnat 1443 lăzi cu sigiliile rupte, conținând arhive vechi, documente, cărți rare și obiecte religioase (parte a celui de-al doilea transport, din iulie 1917), dar nu și aur. În iunie 1956, ca gest de bunăvoință față de regimul comunist din România, au mai fost returnate 39.320 artefacte istorice și obiecte de artă. Era, însă, doar o mică parte a Tezaurului și nu a inclus nimic din rezerva de aur a Băncii Naționale a României dusă la Moscova în 1916-1917. România a ridicat din nou subiectul Tezaurului în discuții cu URSS, în 1965. După colapsul Uniunii Sovietice, în anul 2004 a fost creată o Comisie mixtă româno-rusă pentru a discuta chestiuni bilaterale, inclusiv problema Tezaurului. Până în 2019, Comisia mixtă a avut cinci reuniuni, fără a fi înregistrate progrese notabile.

Cantitatea totală de aur fin românesc depozitată la Kremlin a fost de 93,452 tone, valorând astăzi peste șase miliarde dolari SUA (în ianuarie 2024, prețul mediu al unui kilogram de aur fin era de 66.000 USD), însă, așa cum remarca Președintele Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, care a co-prezidat Comisia mixtă româno-rusă în perioada 2012-2018: „Cele 93,4 tone de aur românesc al BNR nerestituite reprezintă o valoare inestimabilă, din câteva motive. Mai întâi, este vorba despre averea națiunii române, fiindcă deținătoarea aurului respectiv era banca centrală a țării. În al doilea rând, valoarea intrinsecă a aurului fin evacuat la Moscova este mai mare decât greutatea metalului, fiindcă lingourile reprezentau 2,4 tone, iar monedele diverse 91 tone. Este vorba și despre monede istorice din secolele anterioare, cu semnificație numismatică.” (Ioan-Aurel Pop, „Adevărul despre Tezaurul României prizonier la Moscova”, 8 septembrie 2016, oamenidepoveste.ro).

Din punct de vedere legal și moral, un bun încredințat cuiva spre păstrare, pe bază de documente oficiale cu prevederi precise privind restituirea, trebuie să fie returnat fără nicio discuție. Declarația guvernului sovietic din 13 ianuarie 1918 recunoaște existența Tezaurului Românesc în Rusia și dreptul de proprietate al României asupra acestuia, ca și angajamentul Rusiei de a păstra Tezaurul și a-l remite proprietarului său de drept. URRS și Federația Rusă nu au contestat niciodată proprietatea României asupra Tezaurului.

Cel mai vechi principiu fundamental de drept internațional este reprezentat de formula latină „Pacta sunt servanda”, însemnând că „acordurile trebuie respectate”. Acest principiu este inclus în articolul 26 al Convenției de la Viena privind Dreptul Tratatelor, din 1969. Atunci când Rusia a solicitat să adere la Consiliul Europei (CoE), președintele rus, primul ministru, președintele Dumei și cel al Consiliului Federației au trimis o scrisoare comună către Consiliul Europei prin care dădeau asigurări că “Federația Rusă împărtășește pe deplin înțelegerea și interpretarea angajamentelor asumate, și intenționează… să soluționeze rapid toate problemele legate de restituirea bunurilor revendicate de către statele membre ale Consiliului Europei.” (Adunarea Parlamentară a CoE, Opinia nr. 193/25 ianuarie 1996 privind solicitarea Rusiei de a deveni membră a Consiliului Europei). Rapoarte ulterioare ale Comitetului CoE de monitorizare a onorării obligațiilor și angajamentelor de către Federația Rusă au menționat aceste obligații până la momentul când Rusia a fost exclusă din CoE, la 16 martie 2022, după invadarea Ucrainei.

Așa cum remarca guvernatorul Băncii Naționale a României, academicianul Mugur Isărescu: “Banca Națională a României a invitat istorici străini din state având experiențe similare privind evacuarea tezaurelor lor în alte țări, pentru a fi păstrate în siguranță. Am descoperit, astfel, că situația Tezaurului Băncii Naționale a României evacuat la Moscova este unică, fiind singurul caz cunoscut în care un tezaur încredințat unui alt stat nu a fost niciodată returnat la cererea proprietarului de drept. Arhivele arată că rușii au făcut tot posibilul să convingă guvernul român de la acel moment să trimită Tezaurul la Moscova. Documente de arhivă precizează clar că s-au dat garanții că Tezaurul va fi păstrat în siguranță și returnat atunci când va fi solicitat; dar, în acest caz, el nu a fost niciodată returnat. ” (“Tezaurul Băncii Naționale a României luat la Moscova și niciodată returnat”, Editura Oscar Print, 2020).

În momentul invaziei germane din 1939, Polonia a evacuat prin România rezerva sa de aur (circa 80 tone) și valorile din patrimoniul artistic polonez, în ciuda presiunilor exercitate de Germania asupra guvernului român ca să nu accepte tranzitul (arhivele românești arată că și URSS a manifestat atunci un interes similar privind aurul polonez). 51 lăzi cu aur au rămas pe teritoriul României, fiind păstrate într-un secret absolut și returnate intacte Poloniei după încheierea războiului. Acest episod constituie o invitație la reflecție despre onoare și loialitate.

Când Războiul Troian s-a sfârșit, drumul lui Odiseu către Itaca a durat zece ani, iar călătoria acestuia, plină de aventuri, l-a inspirat pe Homer să scrie “Odiseea”, unul dintre cele mai frumoase poeme epice antice. Tezaurul României luat la Moscova în 1916-1917 este încă prizonierul unui angajament legal, moral și de onoare încălcat. Să sperăm că odiseea sa nu va rămâne o poveste fără sfârșit.

(Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului.)

.”