Învățând din istorie: Unirea Principatelor Române

(Articol al ambasadorului Ion Jinga, șeful Reprezentanței Permanente a României pe lângă Consiliul Europei, trimis Umbrela Strategică)

Motto: “Precedentele în istorie sunt precum lumina farurilor, care avertizează asupra cursului ce trebuie evitat, fără a indica drumul de urmat.” Alexander Hamilton, unul din Părintii Fondatori ai SUA (The Federalist Papers, eseul nr. 37)

La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă de la București îl alegea, cu unanimitate, pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Țării Românești. La 5 ianuarie, la Iași, acesta fusese desemnat domnitor al Moldovei. Așa cum spunea Alexandru Ioan Cuza în proclamația adresată națiunii: “Unirea este îndeplinită. Națiunea română este întemeiată. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.

Câțiva ani mai devreme, în iulie 1853, armata rusă invadase Principatele Române Moldova și Țara Românească, aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman (Transilvania era atunci parte a Imperiului Austriac). În octombrie 1853, Turcia a răspuns declarând război Rusiei. Era începutul Războiului Crimeei. În martie 1854, Franța și Marea Britanie declarau, la rândul lor, război Rusiei, în urma refuzului acesteia de a se retrage din Principatele Române. Conflictul s-a încheiat în februarie 1856, cu înfrângerea Rusiei. Românii au folosit momentul pentru a declanșa o campanie intensă pe lângă Marile Puteri europene în favoarea unirii celor două principate. Mișcarea unionistă s-a bucurat de susținerea Franței, unde numeroși patrioți români isi găsiseră refugiul după înfrângerea Revoluției de la 1848.

În martie 1856, Congresul de la Paris a hotărât că cele două principate pot lua numele de “Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, urmând să aibă domnitori, guverne și adunări legislative separate. Acest compromis nu satisfăcea, însă, aspirațiile unioniștior români, care au găsit soluția ingenioasă de a alege aceeași persoană – Alexandru Ioan Cuza, candidatul Partidei Naționale – ca domnitor al ambelor țări, creând astfel, de facto, Principatele Române Unite.

Unul dintre cei mai importanți aliați ai cauzei românilor a fost Împăratul Napoleon al III-lea, care mărturisea în 1860: “Dacă aș fi fost întrebat ce interes a avut Franța în acele ținuturi îndepărtate scăldate de Dunăre, aș fi răspuns că interesul Franței este oriunde există o cauză dreaptă și civilizatoare, ce merită susținută” (Am însoțit membri ai familiei Bonaparte la ceremonii de comemorare desfășurate la Abația Saint Michael din Farnborough, Marea Britanie, unde se odihnește împăratul Napoleon al III-lea. În colecția privată a acestora, am avut privilegiul de a admira documente și obiecte personale ce au aparținut iluștrilor lor înaintași, între care Legiunea de Onoare purtată pe piept de Împăratul Napoleon I.).

Profesorul și istoricul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, explică contextul unirii: “Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe si îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes.  Dacă România întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859 este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.” (Jurnalul.ro, 24 ianuarie 2024)

Unirea din 1859 a constituit începutul unui extraordinar proces de modernizare și reforme intreprinse de Alexandru Ioan Cuza, de la restructurarea sistemului de justiție și a celui fiscal, la reforma agrară. A fost adoptat Codul Civil după modelul francez și s-a realizat o nouă organizare administrativă. Legea electorală din 1864 a extins numărul persoanelor cu drept de vot, pentru a asigura participarea mai largă a țăranilor și clasei mijlocii. În 1860 a fost înființată Universitatea din Iași, iar în 1864 Universitatea din București. O nouă lege a instrucției publice stipula că educația primară este obligatorie și gratuită, cu o programă de învățământ unică pentru toate școlile.

Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în 1866, iar drumul României spre dezvoltare a continuat in timpul domniei Regelui Carol I. În 1866 fost adoptată una dintre cele mai moderne constituții din Europa, avand ca model Constituția Belgiei. La 9 mai 1877, Parlamentul de la București a declarat independența Țării. După câteva victorii împotriva trupelor turcești la sud de Dunăre, independența a fost recunoscută de către Marile Puteri prin Tratatul de la Berlin, din 1878. La sfârșitul Primului Război Mondial, România devenea un actor-cheie în Europa Centrală și de Est.

În 1940, când norii întunecați ai celui de-al Doilea Război Mondial se adunaseră deasupra Europei, marele istoric Nicolae Iorga scria că românii sunt: “Neam părăsit la răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac și vor bate întotdeauna în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor. Oricare alții s-ar fi risipit în lume. Noi am rămas. Cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oțelul, am întins brutalității arma subțire a inteligenței noastre. Și, iată, suntem tot acasă.”

Astăzi, continentul european se află din nou sub furtuni și, așa cum remarca recent Alain Berset, Secretarul General al Consiliului Europei,: “În aceste vremuri de provocări fără precedent, este mai important ca niciodată pentru viitorul Europei să rămânem uniți în jurul valorilor și standardelor noastre comune ale democrației, drepturilor omului și statului de drept.”  

Acum, însă, România este membră a Uniunii Europene și a NATO, și se bucură de un parteneriat strategic exemplar cu Statele Unite ale Americii. Este un furnizor de stabilitate regională și globală, și contribuie la soluții de pace durabilă în zone de conflict. Activitatea României la Consiliul Europei și respectarea de către aceasta a standardelor europene au fost recunoscute în 2022 de către Adunarea Parlamentară a organizației, care a lăudat: “…voința politică și angajamentul arătate de autoritățile române pentru respectarea deplină a obligației asumate de a se conforma standardelor democratice. Adunarea felicită România pentru angajamentul său de a proteja drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. România poate fi considerată un exemplu de bune practici europene în acest domeniu” (Rezoluția APCE 2466 din 13.10.2022).

La ONU, România a participat – începând cu anul 1991 – cu peste 12.500 militari, polițiști, jandarmi și ofițeri de protecție în 25 misiuni de menținere a păcii. Ofițeri din țări francofone din Europa, Africa și Asia sunt antrenați pentru astfel de misiuni la Școala de Aplicație pentru Ofițeri a Jandarmeriei Române, iar Serviciul Român de Protecție și Pază (SPP) este singura structură de acest fel din lume care furnizează unități de protecție apropiată ce asigură securitatea înalților oficiali ONU în zone de risc. În baza unor acorduri cu Departamentul ONU pentru Siguranță și Securitate, Uniunea Europeană și Parlamentul European, SPP oferă, de asemenea, cursuri de formare și pentru ofiteri de protecție din alte state ale ONU și UE.

Prin istorie, geografie, cultură, tradiții, valori și aspirații, suntem și vom fi întotdeauna europeni. În egală masură, suntem ancorați în rădăcinile noastre. De-a lungul anilor, am discutat pe această temă cu mii de români care trăiesc în străinătate, în Europa și SUA. Ei împărtășesc aceeași credință că, oriunde ne-am afla, dacă primul aer inspirat în plămâni la naștere a fost românesc, atunci România va exista mereu în noi.

Faptul că românii au fost întotdeauna atât de mândri de Unirea Principatelor de la 1859 se datorează, fără îndoială, sentimentului de “proprietate” asupra acestui act și extraordinarului spirit de solidaritate care l-a făcut posibil acum 166 de ani. Ion I.C. Bratianu (Prim Ministru de cinci ori între 1909-1927) ne-a lăsat următorul aforism: “Sufletul României nu se poate manifesta decât în unitatea națională”. În vremurile agitate pe care le trăim, într-o lume aflată în plină criză și incertitudine, spiritul Unirii de la 24 ianuarie 1859 este aidoma luminii farului din eseul lui Alexander Hamilton.

(Notă: Opinile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului).