• Despre noi
  • Contact
  • Cookies
  • Termeni și condiții
  • Politica de confidențialitate
  • umbrela-strategica.ro
  • Apărare
  • Intelligence
  • Energie
  • Infrastructură
  • IT&C
  • Siguranță alimentară
  • CĂUTARE
  • Armata și societatea trebuie să se adapteze realităților post-Afganistan

    Ștefan Dănilă Ștefan Dănilă -

    Încheierea „războiului din Afganistan”, așa cum este denumit imediat după ce președintele Biden a anunțat retragerea tuturor forțelor americane din țara asiatică descrisă de Brezynski ca poziție cheie pe tabla de șah, tinde să devină momentul de inversare a atitudinii generale privind forțele armate și liderii săi militari.

    „SUA nu a reușit să transforme Afganistanul într-o mică Norvegie”, un articol critic în care este menționat numele generalului Joseph Dunford, penultimul comandant al ISAF (10 februarie 2013-26 august 2014), ulterior Chairman al Comitetului Întrunit al Statelor Majore ale Forțelor Armate SUA, mi-a amintit de discuțiile purtate de-a lungul timpului cu acesta, cu generalul Petraeus, cu generalul Allen referitor la situația existentă și la scopul final al operației, obiectiv stabilit politic.

    Fiecare dintre ei conștientiza faptul că finalitatea operației nu poate fi un stat afgan democratic, asemănător unui stat din Europa sau America, unde drepturile omului sunt respectate și economia se bazează nu doar pe producția de opiu.

    Acuzele venite din partea unui inspector general special, care a răspuns din 2012 de informarea Congresului american privind utilizarea fondurilor alocate, par trepte pe care își propune să urce în viața politică, un obicei pe care nu l-a inventat.

    Cândva consens, acum discordie

    Același gen de mesaj apare și într-un articol publicat pe Insider de Andrew J. Bacevich, președintele Institutului Quincy. Acesta a crescut în Indiana, a absolvit West Point și Princeton, a servit în US Army, a devenit academician, iar acum este scriitor, așa cum se prezintă la finalul articolului.

    Acesta readuce în atenția publică un alt comandant al ISAF, generalul David Petraeus, cunoscut acum, mai puțin prin faptul că în timpul mandatului său a fost găsit și lichidat liderul mișcării teroriste al Qaeda, cât pentru scandalul care l-a obligat să demisioneze din funcția de șef al CIA.

    Am dat aceste exemple doar pentru a vedea contextul general al abordării subiectului în România.

    Așadar, decizia luată de președintele Biden a fost salutată nu doar de către media democrată americană, dar și de către media internațională, cu nuanțe ușor diferite, de la un caz la altul. Unii condamnă doar unele acțiuni punctuale, insistând pe erorile conducerii militare, alții condamnă ”războiul din Afganistan”, chiar de la decizia politică inițială.

    Până de curând subiectul Afganistan aducea la aceeași masă peste 50 de state, angajate într-o misiune comună. Se crease o comunitate, era un subiect comun de discuție, se stabileau contacte și evenimente comune (bilaterale sau multinaționale), chiar dacă majoritatea acestora începea cu pomenirea eroilor, a celor care și-au pierdut viața pe pământ afgan.

    România nu a făcut parte din faza inițială a războiului, cea care în care SUA a declanșat o operație de pedepsire a guvernului taliban afgan pentru adăpostirea membrilor al Qaeda, identificați ca responsabili pentru atacurile teroriste din 11 septembrie 2001.

    De la ISAF, la RSM

    Atunci SUA a cerut și obținut sprijinul celorlalte state membre NATO, invocând articolul 5 din Tratat pentru prima dată în istoria Alianței. România nu era stat membru, dar își dorea să devină. Pentru aceasta luase deja unele decizii dificile, cea mai grea fiind cea de a pune la dispoziția NATO spațiul aerian pe timpul operației NATO împotriva Serbiei, din 1999. Participarea la o operație a NATO a constituit o oportunitate pentru a demonstra încă o dată angajamentul de a deveni membru al acestei organizații.

    Așadar, primele forțe trimise în Afganistan în 2002 au făcut parte din operația de reconstrucție a instituțiilor statului afgan, așa cum a fost planificată atunci. Era o operație de impunere a păcii, cea mai complexă misiune la care participa Armata României după cel de-al doilea Război Mondial.

    Denumirile ulterioare și modificările apărute nu au schimbat caracterul general al misiunii, până în 2014, atunci când a fost încheiată operația ISAF, de realizare a securității Afganistanului și s-a predat autoritatea către guvernul afgan, rezultat în urma alegerilor recente.

    Prezența multinațională în Afganistan din ianuarie 2015 a fost doar ca parte a misiunii de asistență și sprijin, Resolute Support Mission, care ar fi trebuit să se finalizeze, conform concepției inițiale, în maxim patru ani. Ulterior ar fi trebuit să se mențină doar sprijinul financiar pentru consolidarea instituțiilor statului afgan.

    Emoțiile și praful Afganistanului

    Parada organizată cu ocazia încheierii misiunii pentru Forțele Armate Române a generat discuții și în spațiul public românesc, augmentate de faptul că evenimentul a fost organizat într-o zi lucrătoare, cu restricții de trafic deranjante pentru cei care se deplasau la locul de muncă.

    Așa cum în Statele Unite decizia de retragere a generat revigorarea contestatarilor războiului, dar și a celor care văd o oportunitate pentru construcții politice viitoare, la fel se întâmplă și în alte state, mai puțin în Turcia, care a identificat oportunitatea extinderii influenței sale în Asia și în întreaga comunitate musulmană.

    În media românească au fost poziții echilibrate din partea jurnaliștilor, majoritatea lor fiind martori ai misiunilor executate de militari, ca reporteri speciali, sau ca realizatori de filme din zonele în care au participat forțele noastre, respectiv, Zabul, Kandahar și Kabul. S-au făcut bilanțuri, cu bune și cu mai puțin pune, au fost amintite pierderile în aceste misiuni, morți și răniți.

    Parada a marcat încheierea unui capitol, iar instituțiile și societatea românească trebuie să se adapteze noii realități.

    Participarea cu forțe la operațiile din Afganistan a însemnat mai mult decât dislocarea de militari, resurse fnanciare, pierderi de vieți, răniți și tehnică distrusă sau avariată.

    Au fost lecții pentru Forțele Armate, s-a învățat enorm din aceste misiuni, de la planificarea lor, selecție, instruire, dislocare și redislocare, asigurarea în misiune (în toate domeniile). S-a învățat de la o misiune la alta, de la un eveniment la altul. Despre numărul de rotiri, forțe și resurse alocate au vorbit cei care sunt acum în poziții oficiale, prezentând datele oficiale.

    Plecarea și revenirea din misiune, evenimentele tragice au menținut atenția opiniei publice românești timp de aproape două decenii. Mulți jurnaliști și-au câștigat notorietatea prin transmisiile din îndepărtatul Afganistan, au cunoscut și au trăit în aceleași condiții cu militarii, realizând o legătură specială cu aceștia. Ceremoniile de plecare și cele de sosire din misiune s-au desfășurat în centrele orașelor, mii de cetățeni alăturndu-se emoțiilor celor care își conduceau sau își primeau soțul, soția, tatăl, mama sau fiul, fiica.

    Capitolul s-a încheiat. Amintirea prafului din Afganistan se va estompa, chiar dacă acum mai circulă imagini din acel loc gri. Emoțiile vor fi mai puține, subiectele care implică militarii vor fi mai puține, predominând cele cu caracter acuzator sau defăimător, așa cum este trendul inițiat chiar din Statele Unite.

    Un parteneriat de arme și război, dar cam atât

    Cât de important este sau a fost Afganistanul pentru România? În mare parte s-au dat răspunsurile la această întrebare. Într-o lume tot mai conectată, în care mobilitatea populației este mai mare ca oricând, Europa se confruntă cu valuri noi de migrație.

    Dacă principalele locuri de plecare erau din nordul Africii până la începutul anilor 2000, ulterior au apărut noi valuri, de data asta generate nu doar de sărăcie, cât mai ales de războaie. Iar locurile de plecare ale noilor valuri sunt Afganistan, Irak și Siria. România nu a fost afectată major de această migrație, în mod direct, prin noi imigranți. Dar cetățenii români aflați la muncă în Europa au simțit-o destul de dur.

    Parteneriatul nostru cu Statele Unite a fost construit, în mare parte, pe participarea nostră în acest război.

    În timp, unii au uitat cine și pe cine sprijină, întrucât forțele noastre au necesitat echipamente și suport logistic din partea partenerilor lângă care am intrat în misiune. Militarii noștri au beneficiat de sprijin aerian american atunci când au fost în pericol, de facilitățile construite în bazele militare multinaționale, de îngrijiri în spitale de campanie din Germania sau Statele Unite, atunci când au fost răniți.

    Dependența aceasta nu a scăzut, dimpotrivă, s-a accentuat atât de mult, încât este greu de conceput pentru mulți dintre militarii care au particiapt la astfel de misiuni că ar putea să îndeplinească vreo misiune fără partenerii noștri.

    La fel s-a întâmplat pentru majoritatea armatelor statelor cu o putere militară apropiată de cea a României.

    Din păcate, parteneriatul strategic cu Statele Unite este mult prea mult bazat pe componenta militară, iar una dintre părțile sale (foarte importantă) a devenit istorie. O istorie care pare a fi rescrisă în nuanțe tot mai gri.

    O altă parte a aceleiași componente este Baza de la Deveselu, acolo unde Forțele Navale ale SUA au amplasat pentru prima dată la sol sistemele de interceptare ale rachetelor balistică cu rază medie și mică.

    Și aici tinde să se inverseze rolul României de către oameni politici superficial informați despre acest subiect.

    România a fost de acord cu amplasarea acestui element sensibil din Sistemul de apărare antirachetă balistică, intrat de câțiva ani sub controlul NATO. Acest element este american, are aprobarea Parlamentului României pentru a fi amplasat și pentru a fi utilizat.

    Repsonsabilitățile pentru protecția acestuia nu au fost asumate de către statul român, în mod special în ce privește apărarea antiaeriană. Mai mult, s-au făcut demersuri în sensul facilitării amplasării de către SUA a unor sisteme proprii de apărare aeriană cu baza la sol.

    Prezența militară a Statelor Unite în România s-a intensificat după anexarea Crimeei de către Federația Rusă. O prezență rotațională, nepermanentă, conform măsurilor de reasigurare a securității statelor din extremitatea estică a Alianței.

    Relațiile Statelor Unite cu Rusia sunt încă încordate, iar prezența forțelor americane este legată strict de acțiunile agresive ale Rusiei. Așadar, a pleca la drum cu ideea că principalul obiectiv al diplomației românești trebuie să fie o prezență militară mai consistentă a Statelor Unite în România, mi se pare o eroare de abordare.

    Prezența marilor companii americane în România este mult sub cea a Germaniei sau Turciei, iar aceasta ar trebui să se schimbe, atunci când vorbim despre un parteneriat strategic pentru secolul XXI. O prezență economică importantă, ar crește interesul unei prezențe militare, pentru a garanta securitatea afacerilor americane din această zonă.

    Până când 2 la sută și motivație?

    Pe de altă parte, încheierea capitolului Afganistan riscă să diminueze importanța armatei în rândul societății românești, dispărând emoția sacrificiului și chiar diminuându-se percepția privind necesitatea unei capacități de apărare puternice. Efectul acordului politic pentru alocarea a 2% din PIB se va menține încă o perioadă de timp, dar fără presiunea din partea SUA acest acord poate fi neglijat oricând de către forța politică de la putere. Avem exemplul perioadei 2006-2016.

    Un alt efect al acestui capitol încheiat ar putea fi scăderea motivației pentru intrarea în forțele armate, iar mai apoi a menținerii nivelului de pregătire, din lipsa misiunii reale în care să fie angajat personalul militar.

    Vor fi noi misiuni, punctuale, dar nu vor avea efectul celor care au permis rotirea aproape a tuturor unităților din forțele terestre, de operații speciale, de logistică și a multor militari din celelalte categorii de forțe, participanți direct la misiuni externe.

    Motivația de a se instrui cât mai bine pentru a nu își pune viața în pericol, de a cunoaște limba engleză, procedurile și tacticile pentru a acționa în context internațional nu va putea fi substituită integral prin exercițiile multinaționale.

    Efortul financiar al statului român va scădea, iar acest lucru ar fi trebuit să se vadă de la prima rectificare bugetară. E adevărat că lipsește din spațiul public informația privind ședința CSAT din luna iunie, cea care în care se planifică forțele care vor executa misiuni externe în anul următor, la care ar fi trebui să se discute și realocarea fondurilor planificate în acest an pentru misiunea din Afganistan.

    Desigur, aceste fonduri vor rămâne la Ministerul Apărării Naționale, dar trebuie să fie transferate în alt capitol de cheltuieli prin rectificare bugetară. Posibil ca acest lucru să se fi realizat, dar să nu fi fost considerat de interes public.

    Timpul va devoala probabil și alte consecințe ale încheierii capitolului Afganistan, un subiect pe care s-a construit apartenența noastră euro-atlantică, dar nu numai. Să privim cu respect, dar și cu înțelegere atât pe cele bune, cât și pe cel mai puțin bune și să învățăm cât mai mult din ele.


    Ștefan Dănilă este general de aviație ( r, cu patru stele), fost șef al Statului Major General al Armatei.

    Te-ar mai putea interesa

    Verdele costă, își permite toată Europa să plătească factura? China – de la Veneția la Vilnius O luptă de vorbe pentru PNRR

    Ultimele știri

    Nicolae Ciucă a fost desemnat premier și va negocia cu ”toate forțele responsabile” Nicolae Ciucă, ministrul demis al Apărării este propunerea de premier a PNL FOTO. Avioane F-16 Fighting Falcon ale Forțelor Aeriene Române, exercițiu alături de aeronave F-15E Strike Eagle ale USAF în spațiul aerian al României