Povestea anului 2019, spusă de Umbrela Strategică: Accentuarea clivajelor între Turcia lui Erdogan și Occident – 5

Disensiunile între Ankara și țările occidentale s-au accentuat pe parcursul anului 2019, pe fondul apropierii tot mai mari a Turciei de Rusia, de la care a achiziționat sisteme antibalistic S-400, spre consternarea aliaților săi din NATO; a criticilor europene și americane în legătură cu ofensiva turcă împotriva kurzilor din nord-estul Siriei, aliații Occidentului în campania împotriva organizației teroriste ISIS; a disputei cu UE privind noile zăcăminte de gaz recent descoperite în estul Mediteranei, în apropierea Ciprului; și a recunoașterii genocidului armean de către Congresul SUA.

Acțiunile unilaterale ale Administrației de la Ankara, condusă de Recep Tayyip Erdogan, a cărui popularitate este în scădere în Turcia, au provocat crize diplomatice cu SUA și statele europene, care au luat o serie de măsuri punitive, cum ar fi suspendarea participării Turciei la programul F-35 ca urmare achiziției sistemului S-400 din Rusia.

În replică, Erdogan a amenințat că va închide bazele militare turce folosite de forțele americane, dacă Washingtonul va impune Ankarei sancțiuni pentru achiziționarea de armament din Rusia, dar și că va permite celor 3,5 milioane de refugiați găzduiți de Turcia de mai mulți ani – în schimbul asistenței financiare din partea UE – să își continue migrația spre Europa.

Administrația de la Ankara a condamnat ferm ofensiva forțelor Damascului, susținute de Rusia, în regiunea Idlib din nord-vestul Siriei, ultimul bastion semnificativ al insurgenților.

Totodată, Turcia s-a implicat în acest an și mai mult în conflictul civil din Libia, încheind în noiembrie un acord de cooperare militară cu Guvernul de la Tripoli, recunoscut de ONU, care de mai multe luni se confruntă cu o ofensivă a forțelor mareșalului Khalifa Haftar, susținut de Rusia.

Mai mult, Ankara a încheiat cu autoritățile de la Tripoli și un acord privind delimitarea frontierelor maritime, care a provocat tensiuni cu Grecia, Cipru, Israel și Egipt în legătură cu zăcămintele disputate de petrol și gaze din estul Mării Mediterane.

Cipru, care în prezent importă întregul necesar de gaze naturale, ar beneficia cel mai mult de pe urma noilor resurse, devenind o țară exportatoare de hidrocarburi, dar dezvoltarea sectorului său energetic ar putea fi împiedicată de relațiile dificile cu Turcia. Ankara dorește ca o parte din veniturile generate de noile resurse naturale să fie direcționate către Republica Turcă a Ciprului de Nord, o entitate înființată după invazia Ciprului de către Turcia în 1974, și recunoscută ca stat doar de Ankara. În plus, Turcia a trimis nave de explorare în zona economică exclusivă a Ciprului, acțiune ce a provocat critici și sancțiuni din partea Uniunii Europene.

În pofida disensiunilor, Turcia rămâne un stat membru NATO, iar Occidentul este cel mai important parteneri economici al său, așadar ar fi în interesul Ankarei să dezamorseze situația înainte ca lucrurile să scape complet de sub control.

Mai mult, alianța între Turcia și Rusia pare mai degrabă motivată de interese pragmatice, imediate, și este marcată de numeroase divergențe evidente în ceea ce privește conflictele din Siria și Libia, dar și privind anexarea regiunii Crimeea.