(Opinie a dr. Victor Iancu, trimisă Umbrela Strategică. Victor Iancu a ocupat timp de aproape două decenii poziții de leadership în consultanță strategică la cel mai înalt nivel, în companii de renume din Big Four, precum KPMG și EY Parthenon)
Apariția noii Strategii Naționale de Apărare poate reprezenta un posibil punct de cotitură în dezvoltarea economică a României. Valorificarea potențialului său depinde însă de modul în care sunt definite prioritățile economice și de securitate și de măsurile adoptate pentru transpunererea lor în practică.
La începutul acestui an, am publicat un material de opinie în care analizam riscurile pe care le generează absența unei strategii de țară integrate și faptul că România rămâne prinsă între inerție și reacție la crize, în loc să-și construiască un traseu propriu de dezvoltare coerentă. Argumentam atunci că lipsa unui cadru strategic național, care să clarifice nu doar ce vrem să facem, ci și în ce domenii nu mai merită să irosim resurse, ne condamnă la statutul de spectator într-o lume care se mișcă rapid, fie că vorbim de tehnologie, energie sau competitivitate industrială.
În acest context, apariția unei noi Strategii Naționale de Apărare – în dezbatere publică până pe 24 noiembrie – pare, la prima vedere, un răspuns la apelul pentru „mai multă strategie și mai puțină inerție”. Se ridică totuși o întrebare esențială, venită mai ales dinspre mediul de afaceri: reușim cu noua strategie de apărare să facem pasul de la un exercițiu declarativ la un veritabil cadru strategic pentru economie și societate? Sau riscăm să adăugăm încă un document la lista bunelor intenții, fără priorități clare, alegeri dificile și o legătură explicită cu resursele reale ale României până în 2030?
Pe de o parte, strategia funcționează ca o busolă politică – direcțiile generale sunt corecte, sunt aliniate cu NATO și UE și pun pe masă subiecte pe care România le-a amânat ani întregi. Pe de altă parte, ceea ce lipsește sunt o serie de direcții clare, care să permită transformarea acestei busole într-un plan operațional, cu câteva priorități clare, proiecte definite, bugete orientative, termene și responsabili. Pentru economie, diferența între a avea o strategie și a ști ce se va face concret în următorii cinci ani este una decisivă.
Cum poate deveni Strategia de Apărare motor de investiții și modernizare
Din perspectiva mediului economic și de business, strategia are câteva merite incontestabile. În primul rând, subliniază rolul esențial al securității economice. Apărarea militară este pusă explicit în legătură cu securitatea energetică, cu reziliența infrastructurilor critice, cu funcționarea piețelor și cu capacitatea companiilor de a-și menține activitatea în situații de criză. Pentru antreprenori și investitori, aceasta înseamnă că lanțurile de aprovizionare, dependențele de furnizori, accesul la energie sau protecția datelor nu mai sunt doar teme de optimizare a costurilor, ci componente ale securității naționale. Astfel, proiectele de infrastructură, energie și digitalizare pot fi abordate tot mai mult ca investiții strategice, cu șanse mai mari de a atrage finanțare publică și europeană.
Un alt câștig potențial important este șansa de relansare a industriei de apărare. Strategia vorbește despre revigorarea acesteia, despre necesitatea unui management profesionist, despre inovare, transfer tehnologic și cooperare civil-militară și sugerează chiar deschiderea către piața de capital.
Dacă aceste intenții sunt urmate de decizii concrete, până în 2030 am putea vedea un nou val de oportunități pentru companiile românești din IT, electronică, inginerie, logistică și servicii. Firmele locale ar putea intra în lanțurile de producție europene și NATO, iar România ar putea să-și creeze o nișă de „defence tech”, care să includă de la software specializat, până la sisteme de drone și soluții de securitate cibernetică.
Energia este tratată și ea ca un pilon central de securitate. Exploatarea resurselor din Marea Neagră, dezvoltarea capacităților nucleare și a celor regenerabile, precum și consolidarea interconectărilor sunt asumate ca obiective strategice. Dincolo de jargonul tehnic, miza este simplă: stabilitate mai mare a prețurilor la energie și mai puțină vulnerabilitate la șocuri externe. Pentru industrie, pentru marii consumatori și pentru investitori, un mediu energetic predictibil face diferența între amânarea și lansarea unor proiecte de anvergură.
În același timp, toate aceste inițiative creează cerere suplimentară pentru construcții, echipamente și servicii profesionale, de care pot beneficia direct companiile locale.
Strategia mizează puternic și pe digitalizare, securitate cibernetică și consolidarea infrastructurilor IT. Spațiul digital, de la rețele la platforme de date, este tratat ca un front de apărare în sine. Această abordare poate crește cererea pentru servicii și produse de protecție cibernetică, pentru centre de date sigure, pentru soluții IT destinate infrastructurilor critice și pentru consultanță în zona de risc și conformitate. Pentru sectorul IT&C, unul dintre cele mai dinamice din economia românească, aceasta este o șansă de a trece din zona de outsourcing generic la cea a dezvoltării soluțiilor critice de securitate.
În fine, strategia trimite, cel puțin la nivel de principiu, semnale interesante către piața de capital și către zona parteneriatelor public-private. Ideea de a folosi bursa și investitorii instituționali pentru a finanța industrii strategice, inclusiv în apărare și energie, deschide, teoretic, drumul către listări parțiale, emisiuni de obligațiuni dedicate și structuri de finanțare mai sofisticate. Dacă aceste idei vor fi puse în practică, rolul pieței de capital s-ar putea schimba, statul ca „element de risc” fiind înlocuit, măcar parțial, de statul ca „partener strategic”.
Ambițiile depășesc resursele: riscurile pentru economie și mediul de afaceri
Toate aceste elemente pozitive nu pot fi însă desprinse din contextul dur al realității finanțelor publice. Strategia de apărare vine într-un moment în care România are unul dintre cele mai mari deficite bugetare din UE, o datorie publică în creștere și o discuție tensionată cu Bruxelles-ul despre ajustarea fiscală și posibilele sancțiuni. În paralel, cheltuielile cu apărarea sunt deja angajate pe o evoluție ascendentă, în urma deciziilor asumate la nivelul NATO. Ambiția de a crește volumul cheltuielilor militare și de securitate, fără a explica clar ce alte cheltuieli vor fi tăiate, ce reforme din administrație vor elibera resurse și cum va arăta echilibrul dintre apărare și restul politicilor publice, riscă să fie privită cu scepticism de mediul economic. Dincolo de retorică, cineva va trebui să plătească nota, iar acest cineva este, de fapt, reprezentat de contribuabili, companii și viitoarele generații de plătitori de taxe.
O altă problemă majoră ține de lipsa de prioritizare. Strategia acoperă aproape tot ce este relevant în plan global: flancul estic, războiul informațional, demografia, diaspora, schimbările climatice etc. Lista este impresionantă, dar tocmai această ambiție de a include totul face ca documentul să fie mai degrabă exhaustiv decât strategic. Pentru mediul de afaceri, absența unei liste scurte, de trei-cinci priorități asumate, înseamnă că este greu de ghicit unde vor fi concentrate realmente resursele și care sunt domeniile în care se va mișca ceva concret până în 2030. Riscul este să ne împrăștiem resursele și să nu facem nimic cu adevărat important la scară suficient de mare, astfel încât să conteze.
În aceeași logică apare și riscul ca investițiile publice (civile) să fie comprimate. Dacă alocarea pentru apărare crește fără o curățenie serioasă în buget, primele victime vor fi, cel mai probabil, investițiile în educație, sănătate și infrastructură locală, precum și cofinanțările pentru fonduri europene. Ori, tocmai aceste domenii sunt esențiale pentru competitivitatea pe termen lung a economiei românești. Pentru un antreprenor sau un investitor, perspectiva unei țări cu baze militare mai moderne, dar cu autostrăzi întârziate, spitale subfinanțate și școli degradate nu este neapărat atractivă.
Capacitatea administrativă limitată a statului este o altă vulnerabilitate ignorată în ton optimist de document, dar foarte prezentă în realitatea de zi cu zi. Strategia prevede proiecte mari, complexe, care implică mai multe ministere și agenții, achiziții sensibile și coordonare permanentă cu parteneri internaționali. Știm însă că realitatea birocratică românească înseamnă proceduri greoaie, licitații contestate sau contestabile, proiecte mari întârziate sau abandonate și rotație mare de personal în poziții-cheie. Fără o reformă veritabilă a modului în care sunt gândite și implementate marile proiecte publice, există riscul ca ambițiile din document să se traducă, cel mult, în câteva reușite punctuale și multe inițiative blocate.
În planul relației cu mediul de afaceri, mesajul rămâne, de asemenea, foarte ambiguu. Strategia vorbește frumos despre parteneriate cu sectorul privat, despre implicarea companiilor în reziliența economică și despre folosirea pieței de capital. În același timp, tot ceea ce văd antreprenorii sunt creșteri de taxe, modificări fiscale frecvente și anunțuri de cheltuieli mari fără explicații convingătoare. Tonul este cel al unei invitații la „parteneriat strategic”, dar fundalul este de impredictibilitate și presiune fiscală. Pentru investitori, această disonanță aduce cu sine doar neîncredere.
Ce ar trebui schimbat pentru ca Strategia de Apărare să fie și sustenabilă economic
Cum ar putea arăta, totuși, o versiune mai aplicată și mai utilă a strategiei, care să poată fi implementată fără a o rescrie de la zero? Un prim pas l-ar reprezenta asumarea publică a unui set restrâns de priorități pentru orizontul 2030. Spre exemplu, apărarea flancului estic, securitatea energetică, protejarea infrastructurilor critice și a lanțurilor de aprovizionare, securitatea cibernetică și reziliența societății. Și restul sunt importante, cu siguranță, dar nu pot fi tratate toate ca prioritate absolută. În jurul domeniilor menționate, statul ar putea anunța un pachet de zece proiecte-cheie, fiecare cu un buget orientativ, un calendar realist, instituții responsabile și o estimare a impactului economic. Astfel de inițiative ar putea fi, de exemplu, un program major de apărare anti-dronă, un hub național de observație satelitară și aplicații spațiale, un pachet integrat de proiecte energetice strategice sau un program de securitate cibernetică pentru IMM-uri.
La fel de importantă ar fi integrarea realistă a constrângerilor fiscale în discursul strategic. O strategie matură nu poate să nu recunoască faptul că resursele sunt limitate, că unele cheltuieli vor trebui tăiate, că anumite reforme în administrație și în companiile de stat sunt inevitabile și că nu poți crește apărarea ignorând realitatea deficitului și a datoriei publice. Chiar și o abordare bazată pe scenarii – optimist, realist și pesimist – ar fi mai credibilă decât tăcerea cu privire la acest subiect.
De asemenea, o strategie modernă de apărare ar trebui să includă un concept robust de apărare totală, în care mediul privat, autoritățile locale și societatea civilă să aibă roluri clar definite. Nu doar menționate generic, ci traduse, mai apoi, în proceduri, protocoale și studii de caz. Companiile ar trebui să știe ce li se cere în caz de criză, ce obligații și drepturi au, cum sunt protejate și sprijinite. Iar acest cadru ar trebui dublat de mecanisme transparente de monitorizare și dialog. Spre exemplu, un raport anual public despre implementarea strategiei, un consiliu consultativ cu reprezentanți ai mediului de afaceri și ai sectorului financiar, consultări reale înainte de a lua decizii majore.
Din perspectiva mediului de afaceri, cea mai importantă completare ar fi un minim de predictibilitate. Concret, un angajament public pe trei – cinci ani, care să prevadă că, odată stabilit pachetul de proiecte și cheltuieli, regulile de bază pentru companii (taxare, contribuții, reglementări majore etc.) nu se modifică de la un an la altul fără consultare reală. Dacă acest lucru ar fi dublat și de accelerarea digitalizării administrației, strategia nu ar mai fi percepută doar ca o notă de plată suplimentară, ci ca parte a unui pact de încredere în care statul cere sprijinul economiei, dar oferă, la schimb, stabilitate.
Nu în cele din urmă, trebuie să ne fie clar tuturor că orice strategie este atât de bună pe cât este de bine și de consecvent implementată. România are deja un cimitir de documente strategice, care au arătat bine pe hârtie și s-au oprit în inerția sectorului public, în schimbările politice de la un ciclu la altul sau în rezistența la reformă din interiorul administrației. Soarta Strategiei de Apărare va depinde tocmai de capacitatea de a rupe acest tipar, de a trece de la declarații și planuri stufoase la câteva decizii clare, urmărite cu disciplină, indiferent de cine este la guvernare. Fără această schimbare de cultură administrativă, și acest document riscă să rămână încă o strategie bifată formal, nu un punct real de cotitură pentru securitatea și economia României.
( Victor Iancu este doctor în economie la Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române, a lucrat timp de doi ani în Londra pentru Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, are o specializare în Design Thinking și Inovare obținută la Darden School of Business, Universitatea din Virginia, și o certificare în Strategie Disruptivă de la INSEAD, una dintre cele mai prestigioase școli de business din lume, cunoscută drept „The Business School for the World”. În prezent, din poziția de trusted advisor și architect al transformării sustenabile, Victor Iancu ajută companiile să crească, să se reinventeze și să navigheze prin complexitatea economică)
