ApărareȘtiri

Persistența Hamas, trezirea Hezbollah și nevoia de o nouă paradigmă politică în Israel

Foto: digi24.ro

Opinie a scriitorului Ovidiu Raețchi, autorul cărții ”Tzahal. O istorie a armatei israeliene”, pentru Umbrela Strategică:

”Câteva observații rapide despre ciocnirile dintre Hamas și Tzahal (cred că, pentru moment, e cea mai potrivită denumire pentru ceea ce se întâmplă în Israel și Fâșia Gaza):

E ușor inexact să vorbim despre „izbucnirea unui conflict”. Acolo conflictul este structural, durează de un secol. În mai 1921, acum exact 100 de ani, în Revoltele din Jaffa mureau aproape 50 de arabi și 50 de evrei. După războiul civil major din 1947 și războiul arabo-israelian din 1948 – ambele câștigate categoric de Israel, deși era o țară înființată formal de câteva luni atacată de toți vecinii săi – conflictul s-a cronicizat.

Ceea ce vedem acum, și am văzut frecvent la începutul anilor 2000, este practic o „scuturare” (intifāḍah), un cutremur în care se eliberează o energie negativă acumulată în timp. Aceste „scuturări” vor fi înregistrate perioadic până când o soluție diplomatică mai complexă va fi găsită (deși este foarte, foarte greu) pentru Fâșia Gaza (în West Bank/Cisiordania lucrurile sunt mai bine controlate).

Schema-standard a acestor „scuturări” este următoarea: apar tensiuni în Ierusalim, Gaza sau Cisiordania, Hamas lansează rachete în Israel (sau alt tip de operațiuni, cum ar fi răpirea de soldați israelieni, care acum a devenit aproape imposibilă, totuși) iar Israelul răspunde prin lovituri țintite asupra zonelor de lansare a rachetelor și asupra unor depozite de arme/unor sedii Hamas. Deși precizia loviturilor israeliene este excepțională (sunt arme inteligente care, la propriu, intră pe fereastră, fără a provoca victime colaterale), aglomerarea din Fâșia Gaza, precum și strategia Hamas de a-și ascunde depozitele în zone populate (eventual lângă o școală, spital etc) generează riscuri ridicate pentru populația civilă.

Hamas a căpătat, în anii 2000, o capacitate mediatică și propagandistică importantă, făcând mari eforturi pentru a difuza imagini impresionante cu victime în rândul civililor. Efectul lor e dramatic în lumea arabă: Osama bin Laden, de pildă, pretindea că a declarat jihadul împotriva Americii după ce a văzut astfel de imagini dintr-o operațiune Tzahal din Liban, împotriva refugiaților palestinieni (era, desigur, o minciună, însă una prin care bin Laden încerca să se lege cumva de cauza palestiniană, care nu l-a interesat în realitate).

E foarte dificil să înțelegi ce este real și ce este regizat în aceste imagini. Israelul a înțeles, la rândul său, cât de important este sprijinul opiniei publice internaționale – și promovează propriile imagini despre filmele regizate de Hamas sau despre suferințele familiilor prinse sub tirul de rachete Hamas. Eforturile pentru a nu lăsa cealaltă tabără să își impună propria versiune sunt mai importante decât în orice confruntare – și, în final, ceea ce vedem e multă suferință de ambele părți.

În cadrul desfășurării uzuale a acestor „scuturări” periodice, intrarea trupelor israeliene în Fâșia Gaza nu are importanța dramatică pe care am văzut-o conferită în ultimele ore. În fond, Tzahal a controlat o lungă perioadă Fâșia, o poate oricând prelua în interval câteva ore, serviciile de informații și trupele speciale israeliene cunosc zona metru cu metru. Se recurge la operațiuni la sol pentru a verifica la fața locului depozitele de armament și zonele de lansare, pentru a captura lideri militari Hamas, dar și pentru a da un semnal de hotărâre. În realitate, armele inteligente israeliene rezolvă 90% din probleme, iar restul pot fi gestionate cu forțele speciale de tip mista’arvim („cei care sunt ca arabii”), adică cu luptători israelieni sub acoperire care trec drept palestinieni de rând (îi vedem în serialul Fauda).

Intrarea în Gaza cu trupe clasice, eventual cu transportoare blindate și tancuri Merkava, ridică riscuri suplimentare pentru soldații israelieni, pentru că Hamas a dezvoltat unele tehnici de a avaria blindatele și a răpi echipajele – ceea ce poate duce la probleme politice uriașe în Israel. Spațiile din Gaza sunt adesea înghesuite, potrivite pentru ambuscade – deci decizia de a trimite trupe la sol implică riscuri militare mult crescute.

Marea problemă pentru Gaza rămâne mișcarea Hamas, care e atât o organizație teroristă, cât și o grupare militară de „rezistență islamică”, cât și o mișcare politică susținută de o parte a populației. Sigur că ar fi ideal ca Hamas să lase locul unor reprezentanți politici fără CV terorist, însă, concomitent, trebuie să observăm că există și grupări teroriste mai radicale decât Hamas care ar putea să preia poziția acestuia (Jihadul Islamic).

În fapt, când organizația lui Arafat, Fatah, a devenit o grupare mai așezată, mai politică, mai coruptă, Hamas i-a luat locul și a câștigat alegerile în Fâșie. Au existat speranțe că și Hamas, în timp, se va birocratiza și se va modera prin accesul la putere, însă atâta timp cât o parte importantă a populației rămâne radicală, Hamas va acționa cu instrumente teroriste (rachetele lansate la întâmplare, înspre zone civile, sunt o formă de terorism, nu de luptă militară. Răspunsul israelian vizează întotdeauna obiective militare și încercă să evite victimele civile, chiar dacă nu reușește întotdeauna acest lucru).

Prin lupta împotriva Israelului, Hamas păstrează monopolul deciziei și al violenței în Fâșia Gaza – își consolidează așadar puterea politică în ciuda problemelor sociale și economice uriașe. Ajutoarele care ajung în Gaza după astfel de episoade – ajutoare foarte consistente – sunt gestionate ulterior de Hamas, care obține zeci de milioane de dolari dintr-un conflict de circa două săptămâni.

O componentă care este în acest moment neglijată este reacția grupării Hezbollah din Liban la criza din Gaza. Hezbollah este forță militară și teroristă mult mai puternică, mai periculoasă și mai sofisticată decât Hamas. Hamas rămâne o grupare sunnită care colaborează cu Iranul de nevoie (pentru că nu mai are sponsori sunniți majori din Egipt și Golf), în vreme de Hezbollah este o grupare șiită controlată de Iran – Hezbollah este, într-un fel, Iranul. Există tendința ca mișcarea Hezbollah să devină „geloasă” pe atenția mediatică de care se bucură Hamas și să pregătească propriile lovituri pentru a reveni în atenția publică.

Având în vedere marile probleme pe care Hezbollah le are în Liban – pe fondul problemelor economice grave și al anchetei privind explozia catastrofală din Beirut – nu e exclus ca gruparea șiită să intervină în ecuație (nu neapărat în timpul crizei, ci la câteva zile după); și abia atunci riscul escaladării devine ridicat în Orientul Mijlociu.

Dincolo de modul în care fiecare dintre noi se raportează la criză (susținând Israelul, compătimindu-i pe palestinieni, cautând un punct de echilibru), adevărul este că e nevoie de un nou acord diplomatic pentru Gaza, în lipsa căruia „scuturările” vor continua. Iar acest acord nu se poate obține fără unele concesii israeliene, imposibile pentru dreapta lui Netanyahu.

Pacea din 1977 cu Egiptul, așa cum am scris recent, a fost posibilă tocmai pentru că o forță nouă (dreapta) venea la putere după decenii de opoziție. Azi, doar un triumf al stângii ar putea redeschide porțile diplomației în Gaza. Problema e că, din punct de vedere demografic, stânga e mai degrabă într-un lent declin structural în Israel.”