OPINIE: Al cui este războiul libian de lângă Europa / Carmen Gavrilă, jurnalist al RRA, pentru Umbrela Strategică

#O încetare a focului doar cu numele și livrări de armament – este realitatea de azi care a contrazis ambițiile pacifiste ale recentului summit de la Berlin dedicat conflictului din Libia. Potrivit ONU, embargoul asupra armelor pentru Libia a fost încălcat încă din timpul întâlnirii internaționale la nivel înalt din Germania. ONU nu a dat nume de țări dar a precizat ca e vorba chiar de state care au participat la conferinţa de la Berlin.

Conform unui comunicat al Misiunii de Sprijin a Naţiunilor Unite din Libia (UNSMIL) vehicule blindate, consilieri şi luptători, muniție, arme și sisteme militare avansate, au fost aduse în ultimele săptămâni cu aeronave pe aeroporturi libiene atât în vestul țării cât și în Est. Adică ambele părți implicate în conflict au continuat să se pregătească de război, cu ajutor din afară, semn că summitul de la Berlin nu a avut niciun efect.

Între timp, în ultimele zile, au avut loc ciocniri puternice între forțele estice ale mareșalului Khalifa Haftar și cele din vest ale guvernului de la Tripoli recunoscut de ONU, după ce primele au pornit duminică o ofensivă la 120 de km est de Misrata. În plus, a fost bombardat și orasul Tripoli, capitala zonei aflate sub administrația guvernului recunoscut de ONU. Mareșalul Haftar care controlează estul Libiei și o parte din sud a pornit, în aprilie anul trecut, o ofensivă pentru a cuceri Tripoli și zona din vest sub controlul Guvernului de Uniune Națională al premierului Fayez al-Sarraj.

La summitul de la Berlin găzduit de cancelarul german Angela Merkel au participat Turcia, Rusia, Emiratele Arabe Unite, Egipt, SUA, Marea Britanie, Franța, Congo, Algeria și reprezentanți ai ONU și Uniunii Africane. Părțile în conflict au fost reprezentate de premierul Sarraj și de mareșalul Haftar dar ei nu au participat la discuții și nici nu s-au întâlnit față în față. Participanții la summit au semnat un comunicat cu 55 de puncte iar cel mai important angajament a fost să aplice embargoul impus în 2011 de ONU asupra armelor pentru Libia – embargo care nu a fost respectat nici înainte nici după summit, după cum a dovedit recentul raport ONU.

Libia este de facto într-un război civil cu perioade mai intense sau de relativă acalmie încă din 2014. În esență, Libia s-a împărțit în două, Est și Vest, după ce în 2011 dictatorul Muammar Gaddafi a fost înlăturat de la putere.

În Est este așa numitul Guvern de la Tobruk cunoscut drept Camera Reprezentanților care este în fapt controlat de un fost opozant al regimului Ghaddafi, mareșalul Khalifa Haftar, comandantul autointitulatei Armate Naționale Libiene.

În Vest este Guvernul de Uniune Națională, recunoscut de ONU, sub conducerea premierului Fayez al-Sarraj. Formula administrativă a lui Haftar, catalogat ca rebel pe plan internațional, este una declarat secularistă și anti islam radical (deși are ca aliate câteva grupări salafite care susțin însă că vor separarea statului de religie).

De cealaltă parte, Guvernul de Uniune Națională de la Tripoli are o multitudine de aliați din zona islamului radical sau politic, iar prezența cea mai notabilă este a ramurii libiene a Societății Fraților Musulmani – cunoscută în occident ca Frăția Musulmană.

În ultimele luni, luptele s-au intensificat între forțele premierului Sarraj și Armata Națională Libiană a comandantului rival, mareșalul Khalifa Haftar. Guvernul are sprijinul Turciei, Italiei și în mai mică măsură al Qatar-ului iar mareșalul a fost sprijinit de la bun început de Emiratele Arabe Unite, apoi de Rusia, Egipt, Franța și Arabia Saudită.

Uniunea Europeană susține prin noii lideri de instituții că vrea să joace un rol cu adevărat global, dar și în cazul Libiei ca și în alte dosare externe, interesele divergente dintre statele membre fac orice strategie greu de planificat și cu atât mai puțin de pus în practică.

De altfel, Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă al UE, Josep Borrell a arătat clar problema în plenul Parlamentului European, în prima sesiune din acest an : ”Orice încetare a focului nu poate dura nici măcar două săptămâni fără o procedură solidă de monitorizare. Oare vom fi pregătiți să facem asta? Aceasta este o întrebare la care va trebui să răspundem în viitorul imediat”.

Răspunsul cerut de Borrell pentru o misiune militară europeană de menținere a păcii se lasă în continuare așteptat deși este clar că tot mai mult armament se adună zilnic în Libia iar șeful diplomației europene nu s-a ferit să compare Libia în conflict cu o tumoare care se va extinde în toată regiunea. Borrell a avertizat și că în zonă sunt aproximativ 700.000 de refugiați care abia așteaptă ocazia să ajungă în Europa iar un conflict de amploare care să se extindă și în Sahel ar duce la apariția unui val de migrație ca cel din 2015.

Tocmai de aceea, Josep Borrell a vorbit și despre nevoia ca UE să ia în discuție reluarea operațiunii navale Sophia în Mediterana. Patrulele maritime europene în apropierea coastei libiene au fost oprite în martie anul trecut, după ce fostul guvern italian de extremă dreapta a anunțat că nu va mai primi refugiații salvați din apele Mediteranei.

Reluarea operațiunii Sophia ar fi esențială atât pentru descurajarea traficanților care aduc refugiați pe mare în Europa (cele mai multe ambarcațiuni pornind de pe coasta libiană) cât și pentru a stânjeni, dacă nu chiar opri, transporturi de armament pe mare de la actori externi pentru părțile implicate în conflictul libian. Cert este că reluarea patrulelor în zonă e puțin probabilă fără acordul actualului guvern italian.

De partea cealaltă a Atlanticului, Statele Unite nu par foarte interesate de situația din Libia, în condițiile în care președintele Trump a declarat încă din 2017 că nu consideră că Washingtonul va avea vreun rol în Libia, mai ales că America și-a asumat implicarea în destule alte zone.

Trebuie spus că Washingtonul a recunoscut legitimitatea guvernului de la Tripoli dar nimic nu e foarte clar de vreme ce SUA au retras, anul trecut în vară, un mic contingent militar american care lucra cu trupele guvernamentale în Tripoli apoi câțiva militari și ofițeri de informații americani au revenit în Libia de Vest controlată de Guvernul de Uniune Națională, în timp ce președintele Trump a avut o conversație telefonică cu Haftar, dupa ce acesta începuse ofensiva spre Tripoli, și a declarat că mareșalul are un rol important în lupta antiteroristă și în securizarea resurselor de petrol libiene.

Ulterior însă, când mareșalul a încercat să obțină o întrevedere cu Trump la Washington, administrația americană a tergiversat orice răspuns.

În SUA, războiul dintre Haftar și guvernul de la Tripoli se duce și pe teritoriul firmelor de lobby. Recent, rapoarte de lobby americane dezvăluit că autointitulata Armată Națională Libiană a lui Khalifa Haftar a angajat anul trecut în luna mai firma de lobby Linden cu sediul în Texas pentru suma de 2 milioane de dolari pe an ca să susțină cauza rebelilor pe lângă autoritățile americane.

Astfel, conform rapoartelor de lobby (legea americană cere ca orice acțiune de lobby să fie făcută publică), angajații firmei au aranjat, vara trecută, o întâlnire a unei delegații a Camerei Reprezentanților din Tobruk (instituție civilă a statului de facto dar nerecunoscut internațional creat de Haftar in Estul Libiei) cu oficiali americani din domeniul politicii energetice. Angajați ai firmei de lobby au pledat pentru Haftar și pe lângă directorul pentru energie din Consiliul Național de Securitate și pe lângă directorul adjunct al Biroului pentru Afaceri magrebiene din Departamentul american de Stat.

Tot firma Linden a aranjat o întâlnire într-o țară din Orientul Mijlociu între Haftar însuși și adjunctul consilierului de stat pentru securitate națională, Victoria Coates, ambasadorul american în Libia, Richard Norland, generalul Steven deMilliano de la Comandamentul SUA pentru Africa și principalul asistent adjunct al secretarului Biroului pentru Afaceri Internaționale din Departamentul Energiei, Matthew Zais.

Oficialii americani prezenți la întâlnire au susținut că i-au cerut atunci lui Haftar să își suspende ofensiva începută în aprilie asupra guvernului de la Tripoli iar Departamentul Energiei a comunicat că încurajează formarea unui sector energetic competitiv și transparent în Libia și că eforturile libienilor trebuie să se concentreze pe contracararea eforturilor Rusiei de a controla resursele energetice ale Libiei.

Dar și atunci oficialii americani s-au ferit să se plaseze în favoarea vreunei părți în conflict anunțând oficial pe twitter că ”SUA doresc un parteneriat cu Libia care să scoată țara din războiul civil și să o facă capabilă să-și administreze eficient resursele energetic în beneficial tuturor cetățenilor săi”.

Tot în sprijinul lui Haftar lucrează ca agent de lobby și activista americană de origine iraniană, Saghar Erica Kasraie (angajată tot de firma Linden), care recent a provocat rumoare pe rețelele de socializare după ce a lăudat decizia lui Donald Trump de a ordona lichidarea lui Qassem Soleimani, comandantul Quds-forța de elită pentru operațiuni externe a regimului de la Teheran.

De asemenea, bogatul rege al petrolului libian, Hassan Tatanaki, apropiat al mareșalului Haftar, a angajat firma Yorktown Solutions pentru a face lobby pe lângă administrația Trump ca să susțină organizarea de noi alegeri în Libia.

Și rivalul lui Haftar, Guvernul de Uniune Națională a angajat lobbyiști americani – recent firma Gotham, platită de Tripoli cu 1,5 milioane de dolari pe an, a publicat un comunicat în care susține că o victorie a lui Haftar în războiul civil din Libia echivalează cu o victorie pentru Rusia.

Brad Gerstman, fondatorul Gotham a lucrat ca lobbyist pentru Donald Trump în timpul campaniei prezidențiale a acestuia iar firma lui are ca strategie trasată de Tripoli să insiste public pe încălcarea drepturilor omului și crime împotriva civililor comise de forțele lui Haftar. Guvernul de la Tripoli are un contract pe un an de două milioane de dolari și cu firma Mercury Public Affairs pentru a-i face lobby pe lângă Congresul american și administrația Trump.

Guvernul de la Tripoli a mai avut un contract de lobby cu Alexandria Group, la care a renunțat în 2016. Contractul cu Mercury a fost semnat imediat după ce s-a aflat public că Haftar a avut o conversație telefonică cu președintele american, la scurt timp de la începerea campaniei mareșalului împotriva Tripoli anul trecut. Compania Mercury face lobby în SUA și pentru Turcia și Qatar, ambele aliate ale Guvernului de Uniune Națională de la Tripoli.

Turcia este printre puțini aliați activi ai guvernului de la Tripoli și a primit mustrări, mai mult sau mai puțin clar exprimate, de la instituțiile europene și de la unele state membre pentru decizia președintelui Recep Erdogan, consfințintă de parlamentul turc, de a trimite ajutor în arme și oameni, guvernului libian cu care are un acord militar.

De altfel, mișcarea Turciei pe deja complicata tablă de șah libiană a și determinat organizarea summitului de la Berlin, deși acțiuni similare, dar neoficiale și cu forțe paramilitare private făcuse anterior și Rusia în sprijinul mareșalului Haftar.

Deși președintele turc Recep Erdogan a promovat în plan intern ajutorul oficial oferit guvernului de la Tripoli ca parte a imaginii neo-otomane a Turciei de actor ambițios regional cu greutate globală, tocmai asumarea oficială a sprijinului pentru una din părțile în conflict, ceva ce niciun alt actor extern implicat în Libia nu a făcut, poate pe viitor să vulnerabilizeze poziția Ankarei mai ales că Turcia nu a avut încotro și a semnat planul în 55 de puncte de la Berlin, deși acesta este în evidentă contradicție cu interesele militare, economice și politice turce în Libia.

E drept că Ankara mizează probabil pe faptul că un stat membru al Consiliului de Securitate ONU – Rusia e de așteptat să nu respecte planul de la Berlin și știe că Franța, alt membru al Consiliului, este tot de partea lui Haftar.

Astfel, în negocieri, președintele Erdogan poate să arate cu degetul spre cele două și să argumenteze că sprijină un guvern legitimat de ONU. Implicarea turcă în Libia e menită și să distragă atenția internă de la coșmarul sirian din care pare imposibil de ieșit fără compromisuri majore dar și să-și ofere posibile cărți de negociere în relația cu Rusia – o relație complicată și care nu e clar cât disconfort în comparație cu câte beneficii aduce Ankarei, tot mai izolată politic de zona euroatlantică.

Turcia lui Erdogan susține guvernul de la Tripoli de multă vreme iar strategia Ankarei în Libia a fost să ajute militar, începând cu 2014, în special elementele libiene adepte ale islamului politic din Libia de Vest și în special Misrata.

Furnizarea de arme din Turcia a fost intensificată semnificativ mai ales în războiul pentru Benghazi dintre 2014 și 2017. Chiar și după ce mareșalul Haftar a cucerit Benghazi în 2017, Turcia a încercat să sprijine miliții islamiste afiliate guvernului de la Tripoli ca să recucerească zona și a trimis în 2018 o navă sub drapel tanzanian încărcată cu 29 de containere pline de explozibili și detonatoare. Manevra a ajuns publică după ce vasul a fost interceptat de Grecia.

Imediat ce mareșalul Haftar și-a început ofensiva spre Tripoli, anul trecut, Turcia și-a intensificat ajutorul militar pentru guvernul libian iar în vară a vândut acestuia, potrivit presei turce, vehicule blindate și chiar 20 de drone Bayraktar TB2. Odată semnat în toamnă acordul militar cu guvernul de la Tripoli, Turcia poate spune că își trimite militarii acolo în mod legal și, după cum a declarat președintele Erdogan – ”nu pentru a lupta ci pentru a susține un guvern legitim și pentru a evita o tragedie umanitară”.

În schimb, deja nu mai este un secret, după ce mai mulți corespondenți locali au scris despre asta, că Turcia și-a suplimentat forța militară în Libia cu câteva mii de luptători sirieni de origine turkmenă care au luptat în Siria împotriva regimului Assad, așadar experimentați în război. Potrivit presei locale, alte câteva mii ar urma să ajungă în Libia dacă Ankara va considera că e nevoie. Informația a provocat nemulțumire într-o parte a opiniei publice turce mai ales când s-a aflat că luptătorii sirieni primesc pe lângă case și cetățenie turcă și salarii de câte 2000 de dolari.

Pe lângă beneficiile materiale, mulți dintre acești sirieni, care au luptat în Armata Liberă Siriană și acum fac parte din așa-numita Divizie Sultan Murad, par motivați de perspectiva de a face în Libia ce nu au reușit în Siria, adică să înfrângă Rusia despre care știu că este în spatele mareșalului Haftar.

Strategia turcă în Libia are și o puternică latură economică. Ankara are de pierdut dacă din conflict guvernul de la Tripoli iese învins. Spre finalul anului trecut, Turcia a semnat cu guvernul libian un acord prin care ar urma să fie creată o zonă economică exclusivă de pe țărmul turcesc din sudul Mediteranei până pe coasta de nord-est a Libiei.

Înțelegerea a atras furia a două state membre UE – Cipru și Grecia (de notat ca înainte de summitul de la Berlin, mareșalul Haftar s-a oprit în Grecia, fără să apară însă prea multe informații despre conținutul ori rezultatele vizitei). Turcia a ales să acționeze astfel după ce s-a simțit exclusă dintr-o inițiativă de exploatare a rezervelor de gaze din Mediterana asupra căreia au convenit Grecia, Cipru, Egipt și Israel.

În replică Ankara a început operațiuni de explorare chiar lângă zona de coastă cipriotă și a amenințat că va opri alte țări să exploreze sau să exploateze gazele din anumite zone asupra cărora consideră că are drepturi. De altfel, UE a condamnat deja Turcia pentru ”acțiuni ilegale de exploatare” în apele din jurul Ciprului și a catalogat drept ilegal acordul dintre guvernul libian și Ankara. Acordul afectează și Grecia și pentru că prevede o delimitare a jurisdicțiilor maritime ale Libiei și Turciei, care conform documentului, se întâlnesc undeva la sud de Creta, ceea ce reduce jurisdicția maritimă a Greciei așa cum a fost ea convenită de Atena cu alte state est-mediteraneene. În esență Turcia și guvernul de la Tripoli au retrasat, în mod unilateral, granițele maritime în Mediterana.

Qatar aplică în Libia strategia sa obișnuită pentru regiune de a susține elementele non-seculariste și a avut un rol extrem de important în eliminarea de la putere a lui Ghaddafi. Doha a fost mereu de partea guvernului de la Tripoli pentru că acesta are alături mai multe miliții islamiste și ramura libiană a Societății Fraților Musulmani.

Sprijinul Qatarului a scăzut însă după ce a început să se confrunte cu propriile probleme determinate de izolarea și embargoul impuse împotriva sa pe motiv că susține terorismul (mai ales Societatea Fraților Musulmani) și Iranul de către mai multe state între care Arabia Saudită, Egipt, Emiratele Arabe Unite și Iordania.

La Turcia se cam limitează lista de susținători activi ai guvernului de la Tripoli.

E drept că oficial și Italia susține acest guvern dar Roma a cerut mai mereu un proces de pace amplu care să includă toate segmentele sociale și toți actorii libieni. Expertiza italiană în dosarul libian nu este deloc de neglijat mai ales că Libia a fost colonie italiană iar prezența companiilor italiene a fost constantă și după declararea independenței până azi.

Ce ridică gradul de îngrijorare italiană în Libia este implicarea franceză.

În aprilie anul trecut, guvernul de la Roma a avertizat deschis Parisul să nu susțină ”părțile în conflict în Libia” (a se citi – să nu îl susțină pe Haftar) în scopuri economice, asta pentru că în Libia este extrem de prezent gigantul italian ENI iar mișcările franceze pro Haftar sunt văzute la Roma ca o încercare de obține avantaje pentru concurenții francezi ai companiei italiene.

Oficial, președintele francez Emmanuel Macron a susținut eforturile de pace negociată în Libia dar în fapt, Franța a blocat anul trecut o declarație oficială a UE prin care lui Khalifa Haftar i se cerea să oprească ofensiva asupra capitalei Tripoli iar în presă au apărut informații potrivit cărora Parisul ar oferi chiar ajutor militar Armatei Naționale Libiene condusă de mareșal.

De exemplu, potrivit RFI, poliția de frontieră tunisiană a împiedicat 13 francezi care dețineau arme să traverseze granița cu Libia iar anul trecut rachete Javelin de proveniență franceză au fost găsite la o bază militară a lui Haftar. Legătura Franței cu Haftar nu este nouă în condițiile în care Parisul în trecut s-a implicat activ în eliminarea de la putere a dictatorului Ghaddafi, inclusiv contactând opoziția libiană iar Haftar a fost una dintre figurile emblematice ale luptei împotriva lui Ghaddafi de vreme ce a organizat, înainte de 2011, mai multe lovituri de stat eșuate împotriva acestuia.

Așa cum Franța a blocat o condamnare oficială a UE în ce-l privește pe Haftar, la fel a făcut Rusia dar în Consiliul de Securitate ONU.

În aprilie anul trecut, Moscova s-a folosit de dreptul de veto și a oprit o declarație a Consiliului în care mareșalul era somat să înceteze ofensiva asupra orașului Tripoli. Rusia s-a implicat în războiul civil din Libia încă din 2015 dar nu într-o măsură foarte mare, însă acum, după succesul din Siria, este în plină campanie de creștere a influenței sale în Africa și Orientul Mijlociu așa că a sesizat oportunitatea reprezentată de războiul civil din Libia, revigorat anul trecut, și de faptul că mareșalul Haftar are trăsături care se potrivesc cu modelul de lider preferat de ruși – militar, secularist format în tradiția panarabă, naționalist arabă și nasseristă, dușman declarat al islamului radical militantist sau politic de tip Frăția Musulmană și mai ales dușman al formulelor jihadiste înrudite cu cele active în Rusia.

Mai mult, Haftar a făcut pregătire militară în URSS în tinerețe, cu o bursă de 3 ani pentru ofițeri străini la Academia Militară Frunze. Atât că Haftar s-a dovedit departe de a fi un simplu pion maleabil în mâinile Kremlinului – trebuie menționat că mareșalul a petrecut 20 de ani în SUA unde și-a și obținut cetățenia americană și de unde a organizat acțiuni împotriva lui Ghaddafi – după ce a refuzat să semneze un acord de încetare a focului cu Guvernul de Uniune Națională, acord pus la cale de Rusia și Turcia la jumătatea acestei luni.

Chiar și cu un astfel de aliat relativ nesigur pentru că are și alți prieteni pe care să se bazeze decât Rusia, Moscova a reușit să-și planteze în Libia ”omuleți verzi” – mercenari ruși ai firmei Wagner în încercarea de a-și consolida poziția la granița sudică a NATO și UE. Potrivit declarațiilor consemnate de presa turcă și arabă ale unor luptători sirieni de etnie turcă aflați în Siria, se pare că recent, numărul de mercenari ruși ar fi scăzut (posibil în urma negocierilor cu Turcia) dar ar mai fi rămas în Libia cel puțin lunetiști.

Evident că Rusia a negat toate știrile că ar fi trimis luptători de partea mareșalului Haftar dar e clar că joacă un rol determinant în zonă, ca și Turcia, în condițiile în care UE nu găsește o strategie coerentă de acțiune pe fondul intereselor divergente ale statelor membre iar SUA nu par să se implice serios în Libia.

Poate cel mai stabil și puternic aliat al mareșalului Haftar este însă în apropiere – Emiratele Arabe Unite – aliat care l-a susținut încă din timpul revoltei care a dus la căderea lui Ghaddafi și care, potrivit unui raport ONU din 2017, a construit o bază aeriană în estul Libiei la Al Khadim și i-a furnizat lui Haftar avioane și vehicule militare.

În plus, EAU nu a ezitat să ofere Armatei Naționale Libiene inclusiv rachete Javelin pe care le achiziționase direct de la SUA și nici măcar când dovezile au ajuns în presă, Emiratele nu și-au retras sprijinul. Mai mult EAU a oferit sprijin militar aerian în timpul ofensivei lui Haftar asupra trupelor guvernului din Tripoli iar potrivit unui alt raport ONU publicat în toamna anului trecut, Emiratele i-au furnizat mareșalului libian și sistemele rusești antiaeriene Pantsir S1 care, spune documentul, sunt prea scumpe și complexe ca să fi putut fi vândute altei entități și apoi de la aceasta să fi ajuns la armata lui Haftar.

Motivația EAU pentru plasarea de partea lui Haftar în războiul civil din Libia este că mareșalul poate opri islamul radical și politic în mod special Societatea Fraților Musulmani (cunoscută în Occident ca Frăția Musulmană) și genul de ideologie pe care o practică și o inspiră altor mișcări militante sau politice islamice. În acest punct, EAU care consideră nocivă și periculoasă orice formă de islam politic, pe propriul teritoriu dar și în regiune, se plasează în directă coliziune de interese cu Turcia lui Erdogan, care sprijină Frații Musulmani și ideea de islam politic.

Din același motiv și Egiptul îl sprijină pe Khalifa Haftar – președintele Egiptului, Abdel Fattah el-Sisi este militar ca și mareșalul libian, amândoi s-au format cu ideile seculariste nasseriste, Egiptul post Mubarak a avut parte de o dezastruoasă guvernare a aripii politice a Fraților Musulmani după care armata a reluat controlul în 2013 printr-o lovitură militară condusă de generalul Sisi, puterea militară secularistă egipteană este încă din anii 40 ai secolului trecut într-un sângeros conflict cu Frații Musulmani și cu orice forme de radicalism islamic. Cum guvernul recunoscut de ONU de la Tripoli se bazează pe grupări islamiste inclusiv ramura libiană a Fraților Musulmani, asta a însemnat din start că nu avea cum să găsească deloc bunăvoință la Cairo.

În plus, Haftar a luptat în tinerețe în războiul de Yom Kippur, în contingentul trimis de Libia în sprijinul Egiptului împotriva Israelului, a urmat stagii de pregătire militară în Egipt iar mama lui este egipteană. Presa egipteană a scris despre sprijinul logistic și în arme oferit lui Haftar de Cairo și a notat că, în timpul unei vizite în Egipt, mareșalul libian a declarat că ar cuceri Tripoli în doar câteva ore dacă ar avea alături soldați egipteni.

Cea mai recentă demonstrație de forță și sprijin pentru Haftar a venit chiar la mijlocul acestei luni când Egiptul, a mutat mai multe tipuri de aeronave în mai multe baze militare explicând că e vorba de exercițiul Qadir 2020.

Într-un comunicat al armatei egiptene, se arată că forțele aeriene egiptene au organizat această relocare cu ajutorul forțelor navale pentru a securiza interesele economice egiptene în Marea Roșie și operațiunile din Mediterana.

Trebuie spus că Egiptul a căpătat aprecierea UE pentru operațiunile navale care au făcut ca din apele teritoriale egiptene să nu mai ajungă pe țărmurile europene niciun migrant în ultimii ani și care au motivat Bruxelles-ul să promită o colaborare economică extrem de avantajoasă pentru Cairo. Același comunicat al armatei spune că, în cadrul exercițiului Qadir 2020, armata egipteană, trupe de grăniceri și parașutiști au făcut manevre cu muniție de război de-a lungul graniței cu Libia ”pentru a crește nivelul de operațional de pregătire”.

Tot teama de organizația Fraților Musulmani a adus alături de Khalifa Haftar și Arabia Saudită, care, potrivit mai multor relatări, inclusiv în Wall Street Journal anul trecut, ar fi oferit finanțare mareșalului pentru a recruta luptători, în timpul unei vizite a lui Haftar la Riad în primăvara lui 2019.

Tot în apropiere, și numele Iordaniei a apărut în lista aliaților statali ai lui Haftar. Un raport ONU din 2019 acuză Iordania, Turcia și Emiratele Arabe Unite că au încălcat în mod repetat embargoul asupra armelor impus Libiei. Dar anul acesta regele Abdullah al doilea al Iordaniei a făcut un apel în plenul Paralmentului European ca UE să se implice pentru a obține prin dialog o soluție politică la războiul civil din Libia, avertizând că există un real potențial pentru extinderea conflictului la nivel regional și global dată fiind implicarea numeroșilor actori internaționali.

Regele Iordaniei a mai avertizat că efectele unui război în toată regula în Libia ar fi similar celor ale războiului din Siria, cu diferența, a spus el, că Libia este și mai aproape de Europa decât Siria. Observatorii ONU au notat în același raport că grupări armate din Sudan și Ciad au ajuns în Libia, și luptă atât de partea Armatei Naționale Libiene a lui Haftar cât și a forțelor guvernamentale.