Cele două fețe ale Alianței Nord-Atlantice: Disensiunile între liderii politici riscă să submineze uniunea militară

Alianța Nord-Atlantică are două fețe; pe de o parte este mașinăria militară care plănuiește, pregătește și coordonează adaptarea la noile amenințări de securitate la adresa Europei și Americii de Nord, iar pe de altă parte există uniunea politică, care depinde de unitatea și determinarea liderilor de peambele țărmuri ale Atlanticului, argumentează Paul Taylor, editor la organizația media Politico.

Prima latură a alianței, pe care jurnalistul o denumește NATO 1, este într-o stare relativ bună. Bugetele destinate apărării sunt din nou în creștere după 25 de ani de criză, nivelul de pregătire al armatelor se îmbunătățește, deși lent, și o forță multinațională de intervenție rapidă este prezentă în statele baltice și în Polonia pentru a descuraja o potențială agresiune rusă. De asemenea, se lucrează la combaterea amenințărilor cibernetice, hibride și spațiale.

Cea de-a doua latură, denumită NATO 2, se confruntă cu mari probleme; Președintele american Donald Trump, care a afirmat în trecut că NATO este o alianță „învechită”, obișnuiește să critice aliații europeni pe o varietate de subiecte, de la bugete militare la comerț sau schimbări climatice.

Așa-numitul Quad, un cerc restrâns informal format din cele patru mari puteri din cadrul NATO – Statele Unite, Regatul Unit, Germania și Franța – care a modelat deciziile alianței occidentale timp de zeci de ani, a încetat să mai funcționeze în epoca Trump, afirmă surse din interior. Iar acest lucru a fost cât se poate de evident în cursul summitului de la Londra, umbrit de disensiunile între Macron și Trump.

Nivelul de coordonare între Statele Unite și marile puteri occidentale este în acest moment foarte scăzut; un exemplu în acest sens fiind acela când Donald Trump a ordonat retragerea forțelor speciale americane din nordul

Siriei – unde acționau alături de comandourile franceze și britanice împotriva militanților Statului Islamic – fără să se consulte în prealabil cu aliații săi occidentali.

Dezordonata retragere americană din Siria – care a permis Turciei, țară membră NATO, să lanseze, fără a se consulta cu ceilalți aliați, o ofensivă împotriva forțelor kurde siriene, aliate cu Occidentul – l-a determinat pe președintele francez Emmanuel Macron să pună un diagnostic sumbru Alianței Nord-Atlantice – „moarte cerebrală” și să îndemne europenii să-și dezvolte capacități de apărare autonome.

Liderii statelor NATO din Europa Centrală, aflate în vecinătatea Rusiei și care se bazează pe garanțiile de securitate americane, au fost deosebit de iritați de observațiile lui Macron, precum și de contactele recente ale acestuia cu liderul Rusiei, Vladimir Putin.

De asemenea, liderii Germaniei, Poloniei și Regatului Unit s-au distanțat rapid de criticile lui Macron față de NATO, însă cea mai surprinzătoare a fost poziția lui Trump, care s-a erijat brusc într-un apărător al alianței, calificând ca „insultătoare” afirmațiile omologului său francez.

În pofida tuturor defectelor sale, aserțiunea „moarte cerebrală” a lui Macron a fost o încercare necesară de a scoate la iveală problemele NATO și de a îi convinge pe europeni de necesitatea depuneri de eforturi mai susținute pentru propria lor apărare.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, care a respins ideea că NATO ar fi în criză, a dorit ca summitul aniversar de la Londra să prezinte sporirea bugetelor aliate alocate pentru apărare și progresele înregistrate în direcția atingerii nivelului convenit de pregătire al NATO – 30 de nave de lupte, 30 de escadrile aeriene și 30 de batalioane gata de acțiune în 30 de zile.

Problema alianței este că astfel de statistici și declarații vor avea o însemnătate redusă dacă aliații NATO își pierd voința politică de a se consulta și de a acționa rapid în caz de criză. Luarea cu iuțeală a deciziilor joacă un rol crucial, în special în această epocă conflictelor hibride ambigue și cu o evoluție rapidă, care implică agenți sub acoperire, acțiuni de sabotaj, ciberatacuri și dezinformare.

Într-un exercițiu la nivel de comandament, bazat pe un scenariu hibrid, desfășurat în urmă cu doi ani, Consiliul Nord-Atlantic a ezitat timp de cinci zile dacă să trimită Forța Întrunită cu Nivel de Reacție Foarte Ridicat (VJTF) – unitatea NATO de intervenție rapidă în caz de criză – până când comandantul suprem al alianței pentru Europa a notificat liderii că această forță nu mai poate fi desfășurată.

În cazul unei crize reale, oare Germania, care manifestă aversiune față de conflicte, va împiedica procesul de luare a deciziilor pentru a consulta Bundestagul? Aliații NATO care au relații prietenoase cu rușii, precum Ungaria, vor obstructiona deciziile? De partea cui va fi președintele autoritar al Turciei, Recep Tayyip Erdogan? Iar activitatea NATO va rămâne suspendată în urma unui singur tweet al unui președinte american imprevizibil?, se întreabă jurnalistul Paul Taylor.