Momente decisive în istoria României: “Mica Unire” de la 24 ianuarie 1859

(Un articol al diplomatului Ion Jinga, ambasadorul României la ONU, pentru Umbrela Strategică).

Cunoașterea trecutului ajută la înțelegerea prezentului și poate facilita anticiparea viitorului. Ca adolescent, una dintre cărțile care m-au fascinat a fost “Orele astrale ale omenirii”, scrisă de Stefan Zweig, unul dintre cei mai traduși și populari scriitori din lume, în prima jumătate a secolului XX.

Într-adevăr, cred că în istoria națiunilor există «ore astrale», momente decisive ce le marchează destinul și care rămân pietre de hotar pentru generațiile următoare. 24 ianuarie 1859 este un astfel de moment în istoria României. Faptul că românii au fost întotdeauna atât de mândri de unirea principatelor Țara Românească (Valahia) și Moldova, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, se datorează, în primul rând, sentimentului că au fost autorii și «proprietarii» evenimentului, precum și spiritului de extraordinară solidaritate care a făcut posibilă unirea, în urmă cu 162 de ani.

După înfrângerea revoluțiilor de la 1848 în Europa, revoluționarii români aflați în exil au devenit « diplomați ai Unirii », apărând și promovând aspirațiile naționale ale poporului lor, în contextul complex al calculelor geopolitice și compromisurilor diplomatice făcute de Marile Puteri ale vremii.

Câțiva ani mai tarziu, in iulie 1853, trupele ruse au invadat Principatele Române (numite atunci și «Principatele Dunărene»), care se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, fără însă a fi parte a acestuia. Drept răspuns, în octombrie 1853 Turcia a declarat război Rusiei. O lună mai târziu, flota rusă a distrus o forță navală turcă, în bătălia de la Sinop (oraș în Turcia). Era începutul Războiului Crimeii. În martie 1854, Franța și Marea Britanie au declarat război Rusiei, care refuzase să își retragă trupele din Principatele Române. Războiul s-a încheiat in februarie 1856, prin înfrangerea Rusiei.

Românii au folosit acel moment pentru a lansa o campanie intensă în favoarea unirii principatelor. Mișcarea s-a bucurat de susținerea Franței, nu în ultimul rând deoarece, după înfrangerea revoluției de la 1848 în Tările Române, numeroși revoluționari români își găsiseră refugiu la Paris, unde l-au convins pe Împăratul Napoleon al III-lea să le susțină cauza. Austria și Turcia se opuneau unirii, în timp ce Marea Britanie păstra o atitudine neutră. În martie 1856, Congresul de la Paris a identificat o soluție de compromis între Marile Puteri : cele două principate primeau dreptul de a lua numele de «Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei», dar cu menținerea unor domnitori, guverne și adunări legislative separate.

Această soluție nu a satisfăcut, însă, aspirațiile unioniștilor români. După ce Adunarea Electivă a Moldovei l-a ales în unanimite, la 5 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul Partidei Naționale, unionistă, care cuprindea pe foștii revoluționari de la 1848, ca Domnitor (Cuza, însuși, s-a aflat în primele rânduri ale revoluției de la 1848, în Moldova), la 24 ianuarie Adunarea Electivă din Țara Românească a votat, din nou cu unanimitate, alegerea aceleiași persoane, creând astfel, de facto, Principatele Române Unite. Marile Puteri europene au cedat în fața faptului împlinit și au acceptat unirea.

Trei ani mai tâziu, în ianuarie 1862, primul guvern unic și primul parlament unic au devenit operaționale în București. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza declara, atunci, în discursul inaugural din Parlament: «O nouă zi începe astăzi pentru România, care intră, în sfârșit, pe drumul ce o va duce spre împlinirea destinului său».

Unirea celor două principate române nu ar fi fost posibilă fără sprijinul Franței, Împăratul Napoleon al III-lea fiind unul dintre cei mai importanți aliați ai României. De aceea, nu este surprinzător faptul că modelul politic francez a fost sursa de inspirație pentru legiuitorii români, în procesul de consolidare a noului stat astfel creat, iar românii continuă să omagieze memoria ultimului împărat francez, pentru ajutorul primit de la acesta în 1859. În perioada în care am reprezentat România ca ambasador în Marea Britanie, am fost invitat să particip la ceremonii organizate la abația St. Michael din Farnborough, Hampshire, unde, într-un mausoleum impresionant, se odihnește Împăratul Napoleon al III-lea (am privilegiul de a număra printre prietenii mei francezi și membri ai familiei Bonaparte).

Unirea Țării Românești cu Moldova a marcat un pas esențial spre împlinirea unuia dintre cele mai importante obiective politice ale poporului român : aducerea în interiorul acelorași frontiere a tuturor teritoriilor istorice în care românii sunt majoritari. Numit, uneori, de către istorici, “Mica Unire”, actul politic de la 24 ianuarie 1859 a reprezentat consecința unui îndelungat proces de consolidare a conștiinței naționale, a cărui primă scânteie a fost aprinsă de unirea celor trei țări române în anul 1600, înfăptuită de către Domnitorul Mihai Viteazul, proces ce a culminat apoi cu ”Marea Unire” de la 1 decembrie 1918.

Unirea din 1859 a însemnat și începutul unei extraordinare perioade de modernizare și reforme, întreprinse mai întâi de Alexandru Ioan Cuza, de la remodelarea sistemului judiciar și a celui fiscal, până la reforma agrară care dat pământ unui număr de peste 400.000 familii de țărani. A fost introdus sistemul metric de măsuri și greutăți, precum și un Cod Civil care l-a avut drept model pe cel francez. O nouă organizare administrativă a creat comunele și județele, au fost înființate tribunale de județ, curți de apel și Curtea de Casație. Legea electorală din 1864 a extins baza de votanți, prin asigurarea participării țăranilor și a clasei mijlocii. În 1860, a fost înființată Universitatea din Iași, iar în 1864 Universitatea din București. A fost adoptată “Legea instrucției publice“, care a introdus învățământul primar, secundar și superior, stabilind totodată că educația primară este obligatorie și gratuită, iar programa școlară unică pentru școlile rurale și urbane.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost forțat să abdice în 1866, iar drumul spre dezvoltarea țării a continuat în timpul Regelui Carol I. În primul an al domniei acestuia, România a adoptat una dintre cele mai moderne Constituții din Europa. La 9 mai 1877, în contextul izbucnirii unui nou război ruso-turc, Parlamentul de la București a declarat independența țării, iar România a intrat în război împotriva Turciei. Ca urmare a victoriilor obținute de armata română la sud de Dunăre, Puterile Europene au recunoscut independența României prin Tratatul de al Berlin, din 1878. La sfârșitul Primului Război Mondial, România devenea un actor-cheie în Europa Centrală și de Est.

Marea Unire din 1918, când, aplicând principiul autodeterminării popoarelor proclamat de către președintele american Woodrow Wilson, locuitorii celorlalte provincii istorice românești – Basarabia, Bucovina, Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania – au decis, prin voință liber exprimată, unirea cu Țara, a reprezentat încoronarea acestei evoluții istorice.

”Mica Unire” de la 24 ianuarie 1859, constituie, însă, mai mult decât o etapă în procesul de împlinire a visului românilor pentru unitatea națională. Ea reprezintă fundația pe care s-a construit statul român modern și, de aceea, poate fi considerată unul din “momentele astrale” care au marcat destinul României.

(Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului).