Summit-ul lui Erdogan sau marea vizită a lui Trump la Ankara

(Articol al generalului Ștefan Dănilă, fost șef al Statului Major General al armatei, de pe blogul personal)

De câțiva ani, cu ocazia discutării în CSAȚ a mandatului delegației României la summiturile NATO, am scris despre aceste evenimente importante, evidențiind specificul fiecăruia, doar pentru a înțelege contextul și așteptările noastre de la aceste întâlniri. O avanpremieră a summitului NATO de la Ankara, din 7-8 iulie 2026, nu este o analiză exhaustivă a evenimentului, deoarece sunt multe elemente pe care le vom cunoaște doar după lansarea oficială a Declarației Finale și a celorlalte documente oficiale, care vor fi aprobate abia după întâlnirea oficială a șefilor statelor membre NATO.

De fiecare dată am subliniat că este vorba de formalizarea poziției oficiale, întrucât mandatele pentru negocieri, date miniștrilor de externe și de apărare, șefului Statului Major al Apărării și Reprezentanței permanente, au fost acordate de la începutul anului (cel puțin putem presupune). Obiectivele României pentru acest summit nu sunt descoperite acum; nu se mai poate schimba nimic în documentele negociate și aprobate la ultima reuniune a NAC la nivel de miniștri de externe.

Totuși, evenimentul presupune mai multe formate de Consiliu, precum și întâlniri bilaterale, mai mult sau mai puțin oficiale. Pentru cele oficiale, este necesar un mandat, au fost deja negociate. Cele informale sunt aleatorii și se presupune că fiecare membru al echipei cunoaște cadrul general și modul în care trebuie să abordeze fiecare aliat în parte. Asta dacă presupunem că membrii delegației vor fi cei care au făcut parte din ultima ședință a CSAȚ.

Reuniunile Consiliului Nord-Atlantic (NAC) la nivel de șefi de stat au avut loc din doi în doi ani în perioada 2000-2017, cu excepția celei din 2009 de la Strasbourg/Kehl, dar din 2017 au devenit anuale. Reuters remarca faptul că liderii NATO „se întâlnesc în fiecare vară din 2021”, iar această frecvență anuală este deja pusă în discuție pentru perioada de după 2027.

Interesant este că, în 2026, mai multe state aliate au început să susțină revenirea la un ritm bienal, argumentând că summiturile anuale consumă multe resurse și că reuniunile ministeriale și cele ale NAC pot asigura coordonarea pe termen scurt. Dacă această idee va fi adoptată, Ankara 2026 și Tirana 2027 ar putea fi ultimele două summituri anuale din ciclul actual.

De altfel anul trecut, pe 24–25 iunie 2025 (Haga), Aliații au decis că Turcia va găzdui summitul din 2026 și că Albania îl va găzdui pe cel din 2027. Ulterior, la 19 august 2025, secretarul general al NATO, Mark Rutte, a anunțat oficial că orașul gazdă va fi Ankara, locul desfășurării – Complexul Prezidențial Beștepe (Külliye), în perioada 7–8 iulie 2026, iar următorul summit va fi organizat de Albania, în Tirana.

Ce așteptări sunt de la Summit-ul de la Ankara

Summitul NATO de la Ankara are câteva particularități, care îl diferențiază de reuniunile precedente de la Washington (2024) și Haga (2025).

În primul rând, dacă la Haga s-a agreat aproape în unanimitate (cu excepția Spaniei), că ținta de buget pentru apărare pentru fiecare stat membru este de 5% din PIB, până în 2035, la Ankara se va discuta despre implementarea angajamentului de 5% din PIB.

Dacă la Haga s-a luat decizia politică privind investițiile în apărare (3,5% pentru apărare propriu-zisă și 1,5% pentru domenii conexe), la Ankara accentul se mută de la promisiuni la implementare: planuri naționale, contracte concrete, creșterea producției industriale, achiziții comune și dezvoltarea bazei industriale de apărare.

A doua caracteristică a acestui summit este că va fi puternic orientat spre industria de apărare,prin integrarea Forumului Industriei de Apărare NATO ca element central al evenimentului. La forum vor participa reprezentanți ai guvernelor, companii de stat și private, investitori, ecosistemele de inovare. Secretarul general Mark Rutte a anunțat că vor fi prezentate contracte de zeci de miliarde de dolari și noi inițiative industriale.

În acest context, se presupune că va fi lansată Defence Security and Resilience Bank, inițiativa din 2025 a lui Rob Murray, responsabilul pentru programele de inovare ale NATO, ca instrument complementar de sprijin al programului DIANA.

Acesta este primul summit după războiul SUA–Iran din 2026, ceea ce face contextul strategic radical diferit față de cel al summitului anterior. Securitatea Orientului Mijlociu, Strâmtoarea Hormuz, implicarea și neimplicarea statelor europene, rolul NATO în afara zonei euro-atlantice, precum și relația dintre operațiile americane și Alianță vor fi subiecte de discuții și declarații. Aceste teme nu existau la același nivel la summiturile anterioare. Sunt cunoscute criticile acide ale președintelui american și ale membrilor administrației sale cu privire la neimplicarea aliaților și la interdicțiile pe care unele state le-au impus forțelor americane în timpul acțiunilor din Golf.

O altă caracteristică va fi accentul mai mare pe „europenizarea” NATO.

După solicitările administrației Donald Trump ca europenii să își asume o parte mai mare din povara apărării, Ankara este văzut drept summitul în care Europa ar putea să demonstreze că poate produce mai mult armament, poate finanța propria apărare și poate susține Ucraina pe termen lung. Aici vor fi câteva nuanțe importante, deoarece Turcia acționează constant pentru a fi remarcată ca furnizor important de sisteme de armament moderne, o demonstrație în acest sens fiind predarea corvetei ușoare către statul român, printr-o festivitate la nivel înalt, desfășurată la Istanbul.

Turcia este din nou gazdă după 22 de ani, de la summitul din Istanbul din 2004.

Alegerea Ankarei ar putea reflecta importanța flancului sudic, rolul Mării Negre, poziția geostrategică a Turciei între Europa, Caucaz și Orientul Mijlociu, deși alegerea ei în loc de Istanbul (o alegere atipică, de obicei, statele aleg locul, în NAC se alege țara) ar sugera o distanțare de Marea Neagră.

Există opinii în România că este o bună oportunitate de a evidenția importanța securității Mării Negre, libertatea navigației, infrastructura regională, precum și locul și rolul României, Turciei și Bulgariei. Sosirea la Ankara va presupune, desigur, informarea participanților privind geografia regiunii, specificul cultural și politic, iar statele din regiune s-ar putea să simtă că ocupă un loc mai important decât la reuniunile precedente. Dar așteptările Turciei nu sunt aceleași cu cele ale României sau Bulgariei, iar preocupările președintelui Trump, care a afirmat recent la G7 că „el este Bossul”, par departe de așteptările analiștilor noștri.

Din mesajele transmise de președintele Trump și secretarul de stat Rubio la întâlnirile cu secretarul general Rutte va rezulta un summit aflat sub presiunea relației Trump–aliați, relație pusă la încercare de operațiunea americano-israeliană împotriva Iranului.

Problema Groenlandei a trecut în plan secund, deși nu consider că Trump a renunțat la ea, Ucraina a devenit un subiect mai acceptabil după mesajele de susținere și sprijinul oferit de președintele Zelensky pentru lupta împotriva dronelor iraniene.

Reuniunea reprezintă primul test major al relațiilor transatlantice după revenirea lui Donald Trump la Casa Albă. Principalele subiecte, deja abordate în documentele oficiale, pentru care ar putea apărea posibile controverse în timpul reuniunii ar putea fi împărțirea responsabilităților, prezența militară americană în Europa, contribuția europeană la descurajare și sprijinul pentru Ucraina.

Abordarea americană a fost consecventă cu strategiile lansate la sfârșitul anului trecut (NSS – Strategia Națională de Securitate) și la începutul acestui an (NDS – Strategia Națională pentru Apărare).

Summit-ul de la Ankara va lansa NATO 3.0?

Răspunsul scurt este: cel mai probabil nu, dacă prin „aprobare” înțelegem adoptarea unui nou concept strategic sau a unui document oficial NATO intitulat „NATO 3.0”.

Conceptul „NATO 3.0” a fost introdus de Elbridge Colby în februarie 2026 și descrie o viziune strategică, nu un document oficial al Alianței. Ideea centrală este ca Europa să preia responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a continentului, SUA să rămână garantul strategic (în special prin descurajarea nucleară și capabilitățile strategice), dar cu o amprentă convențională mai redusă, iar NATO să se concentreze din nou pe apărarea colectivă euroatlantică, limitând accentul pus pe operațiuni „out of area”. De fapt, aceste idei reprezintă cadrul principal al NDS 2026, document redactat sub coordonarea profesorului Colby.

Premergător summitului, declarațiile administrației Trump au fost foarte critice la adresa NATO. La Forumul Securității de la Munchen, deși a fost mai elegant, „cu mănuși”, secretarul de stat Rubio a exprimat foarte clar, apoi au urmat criticile dure ale secretarului războinic, Hegseth. Lipsa de la reuniunile ministeriale pregătitoare ale secretarilor americani au fost mesaje și mai elocvente decât cele exprimate prin cuvinte.

Atacarea Iranului fără a fi consultați sau avertizați a reprezentat o provocare pentru aliații europeni și pentru Canada. Solicitarea implicării pentru deblocarea Strâmtorii Hormuz și refuzul Spaniei, Italiei și chiar al Marii Britanii de a permite acțiuni de pe bazele aflate în aceste țări au ridicat tensiunile la cel mai grav nivel de la constituirea Alianței. Amenințările cu disoluția NATO au fost și mai vehemente, iar doar abilitățile diplomatice ale lui Mark Rutte au reușit să mai calmeze spiritele.

Situația internă din SUA și prelungirea unei situații incerte privind securitatea transportului prin Strâmtoarea Hormuz au dus la o relativă schimbare de atitudine a intempestivului președinte american, dar nu poate fi exclusă nicio surpriză din partea sa.

Modul în care se va desfășura grandiosul spectacol planificat pentru 4 iulie, cu ocazia sărbătoririi a 250 de ani de Independență, ar putea influența decisiv atitudinea și acțiunile președintelui Trump.

Deocamdată sunt așteptate numeroase întâlniri bilaterale importante, precum cea dintre Recep Tayyip Erdoğan și Donald Trump. Turcia dorește să afle poziția SUA pe teme importante, precum relațiile SUA–Turcia (care au cunoscut o răcire substanțială după achiziționarea sistemului S-400 de către Turcia), viitorul Siriei și Libiei, unde Turcia are un cuvânt greu de spus, viitorul Iranului și relația acestuia cu statele din Golf, precum și rolul Turciei în securitatea Orientului Mijlociu Extins. Este foarte posibil ca cooperarea industrială în domeniul apărării să fie abordată, în contextul în care Turcia a dezvoltat produse proprii competitive, iar Uniunea Europeană a lansat programul de reînarmare prin industria proprie, prin instrumentul SAFE (contestat și atacat de SUA și Turcia). Dacă Turcia va anunța renunțarea la sistemul antiaerian rusesc și va dori să revină în programul F-35, cu deschidere către companiile americane pentru a adăuga noile tehnologii AI la sistemele deja realizate de industria turcă, atunci UE va trebui să-și reconsidere atitudinea față de cooperarea industrială cu industria turcă.

Relevanța pentru politica internă din Turcia

Spre deosebire de alte summituri recente, organizarea a fost însoțită de controverse privind acreditarea presei, numeroși jurnaliști turci independenți fiind refuzați, ceea ce a atras critici privind libertatea presei înainte de reuniune. Erdogan dorește să folosească evenimentul pentru a reface încrederea populației în actuala conducere politică și își dorește să primească mesaje de susținere și de apreciere.

Ce înseamnă pentru România

România consideră că summitul de la Ankara are o importanță aparte deoarece este probabil primul summit NATO în care Bucureștiul poate promova simultan implementarea noilor ținte de investiții în apărare, proiectele multinaționale finanțate prin instrumente europene precum SAFE, consolidarea flancului estic și a regiunii Mării Negre, dezvoltarea industriei naționale de apărare și integrarea acesteia în lanțurile industriale NATO și europene. Se observă că unele puncte nu sunt convergente, iar ideea de a insista pe SAFE la o reuniune cu SUA și Turcia ar putea fi nepotrivită.

Deși instrumentul SAFE ajută la creșterea capacității de apărare a statelor europene, caracterul său exclusivist a iritat marile companii americane, care se simt lezate în propriile interese, după ce, ani la rând, au contribuit la menținerea nivelului de tehnologizare a industriei europene.

Deși pentru România semnarea contractelor din etapa a 1-a este o mare realizare, iar etapa a doua este la un nivel avansat, cooperarea industrială cu SUA este nesemnificativă, iar parteneriatul strategic pare să aibă un singur sens, dar nu din vina SUA.

România are o mică fereastră de oportunitate, după poziția foarte proastă de anul trecut, generată de percepția că au avut loc alegeri anulate la nivelul administrației Trump. Această fereastră s-a deschis după aprobarea utilizării spațiului aerian și a bazelor aeriene pentru avioanele de realimentare în aer, după ce prezența americană în România fusese redusă.

Atitudinea României este importantă acum ca exemplu pentru celelalte state aliate, dar nu va mai fi importantă pe termen lung. Ea trebuie valorificată, la pachet cu investițiile făcute în infrastructura bazelor aeriene pe care le folosim în comun.

Baza de la Mihail Kogălniceanu poate fi importantă pentru SUA, dar trebuie să înțelegem că nu va fi niciodată un loc în care să se constituie o prezență permanentă, cu familii, așa cum este în bazele din Germania sau Italia. Dar poate fi o bază importantă, avansată, cu toate facilitățile necesare pentru poziționarea unei forțe gata de acțiune (readiness ridicat).

Pentru a crește încrederea militarilor americani în propria securitate, ar trebui ca zona să fie supravegheată de cele mai performante radare americane și apărată cu sisteme integrate, pe care forțele americane să le cunoască. Aroganța unora privind posibilitatea înlocuirii forțelor americane cu forțe europene ar trebui ridiculizată de orice analist serios. Forțele armate americane pot fi înlocuite cu succes doar de forțe armate române, antrenate și echipate la fel ca cele americane.

Este foarte importantă atitudinea și sunt importante mesajele cu care mergem la Ankara.

E bine să ajungem acolo conștienți că securitatea noastră depinde mult de sprijinul SUA și de cel al Turciei. Nu ne putem permite să neglijăm relația cu Turcia, nici să subapreciem rolul său în regiune.

În privința viitorului Ucrainei, ar trebui să demonstrăm sprijinul pentru un parcurs european, în sensul respectării valorilor democratice europene, dar și îngrijorarea pentru controlul unui posibil stat dezorganizat, cu oameni bine pregătiți pentru luptă, într-un context economic dificil. Tranziția post-conflict către un stat european va fi cu numeroase convulsii, iar vecinătatea ne expune destul de mult. Exemplul dronei din portul Constanța ar trebui să ne trezească și să fim pregătiți să forțăm cooperarea și să nu permitem inflamarea relațiilor dintre noi.

Din acest motiv, prezența americană ar fi o garanție pentru a construi respectul reciproc.

(Citește continuarea aici)