( Un articol al ambasadorului Ion Jinga, șeful Reprezentanţei permanente a României pe lângă Consiliul Europei, trimis Umbrela Strategică)
La 9-10 aprilie 2024, la Soultzmatt și Hageuenau, în Franța, au avut loc impresionante ceremonii militare și religioase de comemorare a 100 ani de la inaugurarea, de către Regele Ferdinand și Regina Maria, a cimitirelor militare românești din Alsacia.
Au fost prezenți ASR Principele Radu al României, IPS Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale al Bisericii Ordodoxe Române, veterani români “Invictus” care au participat la misiuni internaționale în Irak și Afganistan, ambasadori, diplomați, autorități civile, religioase și militare din România și Franța.
Garda de onoare a fost asigurată de militari din “Brigada de Gardă 30 Mihai Viteazul” și “Régiment de Marche du Chad”.
Primul Război Mondial – Marele Război – a fost unul global care a inclus Europa, Statele Unite, țări din Asia, Pacific, Orientul Mijlociu și Africa. 17 milioane miltari și civili și-au pierdut viața între 1914 și 1918. În Europa, pe frontul de Est, 800.000 soldați români au luptat de partea Antantei, iar 335.706 dintre ei au făcut sacrificiul suprem, la fel ca și 130.000 civili români.
Pe osemintele lor s-a clădit România modernă. Dimensiunea tragediei Marelui Război a fost descrisă emoționant de scriitorul canadian John McCrae, el însuși combatant pe front, într-un poem celebru: “În câmpiile Flandrei macii se leagănă printre rândurile de cruci. / Noi suntem cei morți. Cu câteva zile în urmă / Am trăit, am avut dezamăgiri, am văzut strălucirea apusului, / Am iubit și am fost iubiți, iar acum dormim pe veci în câmpiile Frandrei”. O privire retrospectivă asupra acelor vremuri reprezintă un necesar gest de recunoștință în memoria celor căzuți pentru neam și țară.
În primăvara anului 1916, Franța și Marea Britanie au solicitat insistent României să intre în război, pentru a reduce uriașa presiune germană pe frontul de Vest. Regina Maria a României, care se născuse în Marea Britanie, fiind nepoata Reginei Victoria, era un fervent susținător al intrării în război de partea Antantei. Aliații se angajau, în schimb, să lanseze o ofensivă în Grecia și să ofere României asistență militară împotriva unui atac de peste Dunăre. In ciuda poziției vulnerabile în care se afla, în august 1916 România a intrat în conflagrația mondială, trupele sale trecând Carpații în Transilvania, unde au fost primite ca eliberatori pentru că, etnic și istoric, această provincie era pământ românesc.
Înaintarea rapidă a armatei române în Transilvania l-a determinat pe Împăratul german Wilhelm al II-lea să le spună colaboratorilor: “Războiul este pierdut!”, în timp ce mareșalul Von Hindenburg scria: “Judecând după situația militară, este de așteptat ca România să poată avansa oriunde dorește și să decidă astfel soarta războiului mondial”.
Dar Aliații nu au lansat ofensiva promisă în Grecia, iar sprijinul militar la Dunare a fost inexistent. Înaltul comandament german a oprit orice inițiativă pe celelalte fronturi și și-a concentrat forțele împotriva României, care a fost atacată simultan din trei direcții. În această situație, Guvernul român a fost silit să se refugieze la Iași, în Moldova. Pentru a proteja retragerea, o rezistență feroce a fost organizată pe crestele Carpaților, în apropierea orașului meu natal, Câmpulung Mușcel.
Pentru a face apărarea impenetrabilă, Înaltul comandament român a adus Regimentul 70 Infanterie, format din locuitori ai regiunii, ale căror familii se aflau în satele din spatele frontului. Trupele române au reușit să oprească înaintarea Grupului alpin german, mult mai bine echipat (unul dintre ofițerii ce comandau Grupul alpin era viitorul mareșal Erwin Rommel).
A fost un adevărat Termopile românesc. Memoria eternă a acelei încleștări teribile o reprezintă cele 21 cripte ale Mausoleului de pe Muntele Mateiaș, la intrarea în Câmpulung Mușcel, unde se odihnesc osemintele a peste 2300 militari români. Cei căzuți prizonieri au fost transferați în lagăre germane. Așa începe povestea celor 2344 militari români morți în captivitate în Alsacia, cei mai mulți dintre ei în iarna cumplită a anului 1917, datorită tratamentelor inumane, înfometării, gerului și extenuării (datele gravate pe crucile din Soultzmatt arată că numărul morților era de 25-30 în fiecare zi).
În perioada Războiului Civil din Statele Unite, Președintele Abraham Lincoln a declarat că oricine iși pierde viața apărând Uniunea trebuie să aibă parte de un mormânt individual și, la 17 iulie 1862, a fost adoptată legislația ce instituia sistemul cimitirelor naționale. Inspirate de acest model, la sfârșitul Primului Război Mondial țările beligerante au căzut de acord să asigure morminte individuale și permenente, astfel încât sacrificiul fiecărui soldat căzut pentru țara sa să fie recunoscut, iar numele său să fie păstrat veșnic.
La 30 august 1919, localitatea franceză Soultzmatt a donat României, în Val du Pâtre (Valea Păstorului), un teren pentru amenajarea unui cimitir unde să fie reunite rămășițele pământești ale militarilor români morți în Alsacia, care fuseseră inițial înhumați pe teritoriul a 35 orașe și comune. Cimitirul militar din Soultzmatt reprezintă cea mai mare necropolă românească din Franța, adăpostind mormintele a 678 soldați: 553 morminte individuale și două morminte comune în care se odihnesc osemintele a 125 prizonieri decedați, toți, în noaptea de 27 ianuarie 1917, din cauza gerului năprasnic. 27 familii alsaciene și-au riscat viața în acea perioadă, pentru a ajuta cu hrană și haine prizonierii români; numele acelor oameni cu suflet au fost amintite la comemorarea din 9 aprilie 2024.
Cimitirul militar din Soultzmatt a fost inaugurat oficial la 9 aprilie 1924, de către Regele Ferdinand și Regina Maria a României. Generalul Henri Berthelot, guvernatorul militar al orașului Strasbourg, cel care în timpul războiului condusese Misiunea mlilitară franceză în România, a fost prezent la ceremonie.
Regina Maria a pus atunci câte o floare pe fiecare mormânt, iar în 1933 pe impresionanta cruce centrală a fost amplasată o placă de marmură cu cuvintele suveranei: “Soldați români! Departe de patria voastră pentru care v-ați sacrificat, odihniți-vă în pace, aureolați de glorie, în acest pământ care nu vă este străin.” La 10 aprilie 1924, cuplul regal a participat la o ceremonie similară la cimitirul militar din Strasbourg, unde fuseseră înhumați alți soldați români. Între 1969 și 1972, rămășițele acestora, precum și ale celor îngropați în cimitirul din Colmar, au fost transferate în Careul militar românesc “Sfântul Gheorghe” din orașul Haguenau.
O sută de ani mai târziu, Franța și România comemorează un episod din istoria lor comună: legatura dintre militarii români ce se odihnesc în pământ francez și comunitatea locală care le-a oferit prizonierilor compasiune și respect, în viață și după moarte.
Întorcându-ne înapoi în timp pe frontul de Est, în iulie 1917, sub comanda generalului (viitor mareșal) Alexandru Averescu, armata română reușea să spargă frontul austro-ungar în bătălia de la Mărăști. Generalul german Von Mackensen a lansat imediat un contra-atac la Mărășești, transmițându-le superiorilor săi: “Domnilor, peste două săptămâni ne vedem la Iași!” Simultan, armata austro-ungară a atacat pe Valea Oituzului. Ambele ofensive au fost, însă, respinse cu pierderi grele de către români care, în unela cazuri, au luptat la baionetă. Bătălia de la Mărășești, unde aproape 22.000 militari români și-au pierdut viața, a rămas în istorie drept “Verdunul românesc”. Sfârșitul războiului, în 1918, găsea România de partea învingătorilor.
Când ceremoniile oficiale la cimitirul militar din Soultzmatt s-au încheiat, un adolescent s-a apropiat de noi și s-a prezentat: “Yann Hoffer, cetățean franco-român”. Născut în România și crescut în Franța, dorea să ne citească gândurile sale puse pe hârtie pentru această ocazie. Iată-le:
“Cu nemărginită emoție, vă împărtășesc o poveste în acestă zi de comemorare. O poveste imposibil de povestit. O poveste uitată pentru totdeauna. Este povestea lui Gheorghe. Gheorghe. Un nume obișnuit. O ființă umană obișnuită, cu un destin tragic. Gheorghe a fost cioban. Se minuna de lucrurile simple ale vieții: cântecul păsărilor, prezența liniștitoare a Dunării. Gheorghe nu se gândise niciodată că într-o zi va trebui să își părăsească regiunea natală. Și totuși, aici și nu pe malurile Dunării a fost locul unde inima lui a încetat să mai bată, într-o seară de iarnă. Ochii îi erau pironiți pe fulgii de zăpadă ce îmbrăcau sârma ghimpată cu o haină albă și elegantă. Apoi a venit întunericul.
Gheorghe pe care vi l-am descris, probabil nu a existat niciodată. Poate că îl chema Ion, sau Vasile. Nu vom ști niciodată. Dacă am încercat să-mi imaginez un portret al unuia dintre cei 678 eroi pe care îi comemorăm astăzi, este pentru că poveștile lor, toate diferite, sunt similare. Sunt poveștile unor vieți distruse pe nedrept de nebunia omului numită “război”.
Datoria noastră este să nu le uităm.
Istoria este alcatuită din povești și, așa cum ne amintea Henri Lacordaire în secolul al XIX-lea, “Istoria este memoria lumii”. În aceste vremuri nesigure, când războaiele fac din nou ravagii, coeziunea europeană este mai crucială ca oricând. În ceea ce mă privește, în calitate de cetățean al zilei de mâine, am încredere în această Europă bogată în lecții învățate dintr-un trecut uneori tragic. Am încredere în viitor, am încredere că Gheorghe nu va fi murit în zadar. Trăiască pacea!”
(Notă: Opiniile exprimate în acest articol nu angajează poziția oficială a autorului).
