Vestul a câștigat ușor războiul militar, dar l-a pierdut categoric pe cel cultural

Coborârea drapelului american de pe ambasada din Kabul reprezintă punctul final al unei epoci – pe care am putea-o numi Bush-Clinton – în care Occidentul a sperat că proiectul democratic și liberal poate fi exportat, fie și precar, oriunde în lume.

Putem fi în continuare optimiști, idealiști, umaniști – dar adevărul este că realitatea e categorică: nu, nu poți construi oriunde și oricând un stat de drept modern – cel puțin dacă nu ești dispus să investești măcar jumătate de secol în el, fără a spera să vezi rezultate. Și niciun imperiu nu e dispus să facă asta – nici din rațiuni altruiste, nici dintr-un calcul pragmatic.

Europa de Est a fost ușor de reconstruit politic și economic după prăbușirea URSS. În ciuda cumplitei domnii staliniste și a vechii umbre a Istanbulului și Moscovei țariste în regiune, răsăritul european este occidental, cvasi-occidental sau, în cel mai rău caz, occidentalizabil.

Un profund substrat creștin, latin, bizantin etc leagă indisolubil Vestul de Est. Din acest motiv, construirea unor state democratice și liberale în fostul lagăr sovietic a fost un succes relativ rapid și facil. Cu toate ezitările, derapajele, întârzierile, Estul s-a integrat lin în lumea civilizată. Zvâcnirile conservatoare din Ungaria și Polonia, corupția din Bulgaria și România – toate pot fi trecute cu vederea și considerate incidente de parcurs dintr-o perspectivă istorică cu bătaie lungă.

Experimentele similare din lumea islamică au eșuat. Nici în Egipt, nici în Irak, nici în Afganistan, Occidentul nu a găsit calea pentru a construi state democratice funcționale.

Nici măcar în Turcia, care beneficia de un trecut otoman parțial balcanic și de un lung episod kemalist occidentalizator, acest transplant de valori politice nu a reușit.

Aparent, realiștii și conservatorii au dreptate: un stat nu poate ajunge la modernitate – dacă ajunge vreodată – decât în ritmul propriu. Instituțiile străine pot fi copiate și imitate, dar e nevoie pentru asta de o minimă compatibilitate culturală (sau de foarte, foarte, foarte multă răbdare – pe care nimeni nu o are în lumea reală).

Devine greu să ne imaginăm în acest moment cum vor arăta viitoarele intervenții militare ale Occidentului peste hotare. Dacă în epoca imperialistă ele erau justificate de „misiunea civilizatoare a Vestului” („povara omului alb”), în epoca Bush-Clinton legitimitatea a fost oferită de obiectivul state-buildingului democratic.

Occidentul a mers în Irak și Afganistan pentru a-și atinge propriile obiective militare și a distruge regimul lui Saddam și regimul taliban, dar a rămas pentru a construi o societate liberală, sigură, modernă. A eșuat. Din acest motiv, e foarte greu de crezut că va mai încerca să-și asume – cel puțin pe termen mediu – o misiune atât de amplă.

Ce se va întâmpla, totuși, în cazul în care un regim oriental amenință grav – terorist sau militar – lumea occidentală? Va recurge Vestul la o doctrină a intervenției limitate, în care își propune exclusiv să dărâme o elită politică toxică, lăsând în rest societatea respectivă să se descurce cu propriile resurse politice și ideologice (chiar dacă ele par precare, nedemocratice, autoritariste)? Probabil că da. De altfel, acesta a fost în general mecanismul folosit de SUA în America Latină și în multe state din spațiul islamic.

Dacă așa se va întâmpla și vom traversa o perioadă de cinism (i.e. – realism) în relațiile internaționale, atunci se impune o realocare semnificativă a resurselor în raport cu spațiile incompatibile cultural și ideologic cu Occidentul.

Dacă am înțeles că puterea militară – oricât de covârșitoare – nu poate schimba civilizația afgană sau cea irakiană, ar trebui ca banii să meargă în mult mai mare măsură de-acum spre înțelegerea acestor civilizații.

Spre lingviști, spre cercetători, spre experți regionali, spre spioni. Spre intelligence în sens larg – nu neapărat cu implicații 007. Pentru că problema aici se află: indiferent câte miliarde a cheltuit, Occidentul nu a găsit calea compatibilizării culturale cu aceste spații.

A menținut iluzia unor state moderne atâta timp cât le-a păzit cu propriii militari. „Mințile și sufletele” orientalilor nu a reușit să le cucerească. E acest lucru imposibil sau am greșit undeva? Militarii nu ne pot oferi răspunsul la această întrebare – ei și-au îndeplinit misiunea.

Răspunsul îl pot furniza numai intelectualii – iar ei au fost utilizați vag, neconvingător și inadecvat în aceste operațiuni eșuate de state-building democratic.

Ovidiu Raețchi este scriitor, fost deputat și vicepreședinte al Comisiei pentru Apărare a Camerei.